Scrisoare Fratilor Mei

                     V-am vazut bucurandu-va inca de Ziua Nationala, in ciuda multor motive, dintre care ultimul ar fi buletinul meteo, care ar fi putut sa va tina acasa. M-am bucurat alaturi de voi si, pentru o zi am incercat sa uit de toate nenorocirile care s-au abatut asupra tarii mele. Sunteti atat de mandri, dragii mei, atat de frumosi, chiar si atunci cand va inghesuiti pentru o portie de fasole cu carnati. Imi sunt dragi eleganta cu care va purtati blazonul de ruda saraca a gintei latine si demnitatea cu care  suportati oroarea unei geografii nedrepte, care v-a aruncat intr-o mare de slavi, nu totdeauna prietenosi si buni vecini. Ma doare faptul ca de prea multe ori judecati pe ceilalti ca si cum ar fi asemeni voua. Va deschideti prea des inimile si portile pentru a-i intampina cu paine si sare pe cei care vin sa va cotrobaie prin lada de zestre. Sunteti mult prea increzatori in dorinta celorlalti de a va fi voua bine.

                    Incetati sa va aruncati privirile pline de speranta dincolo de fruntarii si fiti mai circumspecti cu toti cei care se perinda pe la Bucuresti, cu scopul declarat de a va face binele cu forta. Nici Maica Rusia, nici Unchiul Sam si nici toti ceilalti asemeni lor nu va sunt rude de sange; dimpotriva, judecand dupa tot binele trimis la export de aceste doua rubedenii mondiale, am putea sa le punem in categoria neamurilor proaste.

                    Ne aflam la raspantia dintre doi ani, la cateva ore de intrarea in luna care si-a luat numele de la zeul cu doua fete, Janus. Cu una privind catre ieri si cu cealalta catre maine. Va doresc sa luati aminte la cele ce s-au petrecut pentru a zidi un viitor care sa va fereasca de neimplinirile care v-au asfixiat mult prea putinele bucurii. Apostolii apocalipsei sustin ca 2012 ar fi ultimul. Va doresc ca anul viitor sa fie nu cel al sfarsitului, ci al unui nou inceput. La multi ani, iubitii mei frati romani!

Ganduri la o Margine de Drum

                             Se lasa seara peste culmea inzapezita a Masivului Shasta si doar cateva ore ma mai despart de noaptea plina de taina in care ar trebui sa celebram un eveniment capital din istoria omenirii, miracolul petrecut cu mai bine de doua mii de ani in urma, intr-o iesle din Bethleemul Iudeei. Din nou pe drumuri de Craciun, asa cum mi s-a intamplat de mult prea multe ori in ultimii ani. Din nou alergand catre nicaieri, in vreme ce mai toata lumea se opreste din trepidatia cotidianului pentru a primi atingerea de-o clipa a eternitatii.  Ma opresc in Redding, California, intr-un truckstop aproape pustiu, pentru ca macar acum, de Craciun sa nu-mi contabilizez viata in mile pe ora si centi pe mila. Ma opresc si ma gandesc la voi toti, la toate clipele care mi-au legat sufletul de voi, la toate zilele in care, datorita voua, am simtit ca am un rost pe lumea asta. Asa cum ati facut totdeauna atunci cand eu n-am fost acolo, unii mi-ati trimis mesaje, altii mi-ati telefonat, pentru a-mi reaminti ca la masa voastra este intotdeauna un loc in asteptarea celui ratacit. Ca mai mereu, am uitat sa ma intorc si sa ma asez pe locul care inca ma asteapta.

                             Mai trece un Craciun, al catelea oare, in care am uitat sa ma intorc acasa, un alt Craciun pe drumul la capatul caruia parca nu mai ajung, departe de voi toti, dar cu fiecare in gand. O alta zi in care am uitat sa ma plec cu smerenie in fata Nasterii Celui al carui sange a curs pentru fiecare dintre noi si caruia prea des nu-i cinstim darul nepretuit. Va conjur sa-mi iertati ratacirile si uitarea si va doresc sa ramaneti partea care mi-a mai ramas din Raiul in parte trait, in parte visat, de care ma agat cu disperare, pentru ca, daca nici pe voi nu va voi mai avea, trecerea mea prin viata aceasta a fost intrutotul zadarnica. Un Craciun cu multa bucurie va doresc tuturor!

Jaf la Bostana

                       Lui Adrian Nastase i s-au pus in carca nenumarate fapte de arme si bagaje, unele pe buna dreptate, altele pe nedrept. Nu stiu daca el este cel care i-a zburatacit ouale primului socru al PSD, dar stiu ca le-a cerut parlamentarilor sa-i faca recensamantul cuibarelor de la Avicola de Vacanta Cornu. Nu stiu cat a purtat de grija raposatei Tamara, stiu insa ca a fost poate cel mai arogant premier al Romaniei moderne. Nu stiu peste cate cadavre a calcat pentru a-si atinge telurile in plan politic si personal, stiu insa ca sub obladuirea lui s-a ridicat o noua generatie de politicieni social democrati, varf de lance al acesteia fiind dupa parerea mea nu sotul Dacianei, ci Bogdan Aurescu. 

                       Personaj pe care unii, din motive care imi scapa, inca il mai alinta cu apelativul Micul Titulescu,  Victor Ponta pare a fi mai degraba un Gulita social democrat, tafnos si revansard, gata sa sacrifice interesul formatiunii politice pe care o conduce pe altarul unui ego hipertrofiat.  Pana in momentul de fata nu am putut identifica nicio initiativa mai de Doamne ajuta a PSD sub conducerea copilotului lui Edwin Keleti. Cateva motiuni scrise pe-un servetel in pauza dintre sedintele in plen, jocul de-a “uite suspendarea, nu-i referendumul” si raspunsuri ratoite la ironiile grosiere ale lui Traian Basescu, cam atat putem pune in talerul politicianului Ponta. Asemenea prestatie mai ca te face sa treci cu vederea “succesurile” din talerul opus si sa inclini balanta in favoarea celei care a abolit monarhia in Norvegia.

                        Cu totul altfel stau lucrurile cand vine vorba de tratamentul aplicat celor care au avut tupeul sa miste in Front (-ul Salvarii Nationale). Numai bietul Marean, care este (inca membru PSD) poate depune marturie cat de bine manuieste fostul procuror zgarbaciul social democratiei.  Cum un amarat de primar de sector nu corespundea exigentelor lui Bute din Kissellef, atentia i s-a indreptat catre Presedintele de o Noapte al Romaniei, doamnelor si domnilor, Miiiirceeeeaaa Geoanaaaaa! Meciul a inceput cu cateva upercuturi ideologice de tatonare/suspendare. A urmat oleaca de joc de glezne si, cand adversarul se credea inca stapan pe propriile reflexe, indraznind chiar sa-l loveasca pe Victoras la bojogi printr-un voiaj la Marele Licurici, Geoana este scos din ring prin decizia arbitrilor. Degeaba s-a retras Mirciulica sa-si linga ranile in muntii de pepeni din Dabulenii Doljului. Degeaba isi mai arata muschii dupa ce-a batut gongul. Victor Ponta culege laurii si, dupa cum spun gurile rele, acum se pregateste in mare taina sa dispute meciul de unificare a centurilor, impotriva Bombardierului din Tartasesti si, de ce nu, impotriva redutabilului Muhammad Illi. 

                       In fata acestui comportament infantil, chiar si in conditiile in care populatia s-a scarbit pana peste cap de atata trait bine, PDL nu are a-si face griji in ceea ce priveste viitoarele alegeri.  Dupa constituirea tandemului contra naturii PSD-PNL, tragerea scaunului de Presedinte al Senatului de sub posteriorul lui Mircea Geoana, dimpreuna cu excluderea acestuia din partid constituie un al doilea balon de oxigen intru resuscitarea muribundei aliante care inca se joaca de-a guvernarea pe spinarea bietului alegator dezorientat. Ca lucrurile sunt grave in PSD o demonstreaza si faptul ca la doar cateva ore de la mazilirea idolului Dabulenilor, Ion Iliescu a fost internat de urgenta la Elias, de buna seama, pentru un control de rutina.  Pacat ca, in intelepciunea lor indoielnica, baronii PSD au pus in capul trebii pe unul pe care sperau ca-l vor duce de nas. Acum trag ponoasele, tacand malc in fata lui Che Pierdevara, in asteptarea Congresului, ori a Sfarsitului Lumii, care dintre ele o veni primul.

In Alta Viata…

                      Infrant de nemernicia vremurilor si de nimicnicia propriei fiinte, ma hotarasem sa pun capat insailarii de ganduri, convins fiind ca, la fel ca multe altele, cuvintele mele, purtate prin colbul disperari, nu-s altceva decat un strigat in pustie. Amurgul se asterne peste cararile mele si raza soarelui abia de mai mocneste in vatra amintirilor  ce se itesc dinspre dimineata in care ursitoarele imi pusera la capatai ulcica plina ochi de matraguna.  Dupa atata amar de zvarcolire in cautarea a numai Bunul Dumnezeu stie ce,  imi este pace si mi-e draga adierea ce vine decuseara sa potoleasca jarul care mi-a parjolit pana in adancuri sufletul hain.  La capat de drum mi s-a aratat o frantura din ceea ce visasem candva ca voi face din viata mea si, cu inima zdrobita ma plec in fata destinului care mi-a harazit atat de tarziu lumina pe care o cautasem avid in anii tineri.

                       In alta viata as fi sarutat lutul ce-a purtat urmele pasilor celor dragi sufletului meu si mi-as fi facut palmele caus, sa pot sorbi stropii de ploaie ce le-au mangaiat fiinta. In alta viata as fi strans la piept fiecare raza de soare ce le-a incalzit  trupul. In alta viata as fi pus laolalta toate vorbele de dragoste care s-au spus vreodata si le-as fi ars pe rug, neputincioase fiind sa dea masura iubirii , asa cum mi-a fost dat s-o cunosc. In alta viata mi-as fi facut gandurile altar intru adoratia binecuvantarii de a va  fi avut pe toti alaturi.

                      Cum nu pot intoarce din drum povestile netraite, nu imi ramane decat sa sper ca, in indurarea Lui nemasurata, Cel de Sus imi va harazi tot ceea ce am visat candva in alta viata…

Coeur d’Alene; un Nume ca o Poveste de Dragoste

In pofida faptului ca iarna vine mai devreme, iar primavara se lasa indelung asteptata in aceasta parte a Americii, nordul Statelor Unite a fost totdeauna favoritul preumblarilor mele dintre Atlantic si Pacific. Sunt oameni pentru care nimic nu este mai incantator decat aridele state  New Mexico si Arizona, vesnic batute de vanturi purtand nori de praf si ghemotoace de ciulini dintr-o parte a desertului in alta. Sunt oameni pentru care peisajul aproape selenar din Utah, unde masive catedrale sapate de furia naturii in piatra, turnuri semete si arcade spectaculare strajuiesc nesfarsitele intinderi de sare este  tot ce si-ar putea dori in materie de maretie a naturii. De buna seama, nu suntem cu totii plamaditi din acelasi aluat si nici nu visam cu totii acelasi vis.

                         Se spune ca fiecare dintre noi, stramutat prin propria-i vointa, ori fortat de imprejurari, va cauta toata viata un loc in care clima si peisajul sunt asemeni aceluia in care a vazut lumina zilei. Crescut fiind sub fosnetul padurii ce se pravalea peste sat, umbland in lungile zile de vara in cautarea binecuvantatei ape, mangaind cu privirea copilului ce-am fost lanuri de grau si de porumb in bataia vantului, adastand indelung prin gradini si livezi mustind de arome, nu aveau cum sa ma incante locurile in care viata se zbate din greu sa-si proclame suprematia. Mai mult decat admiratie pentru tenacitatea bietelor vietati si a plantelor firave de a razbate in cele mai adverse unghere, precum si contemplarea propriei nimicnicii nu am simtit pentru intinderile de nisip si cetatile de piatra. Am fost si raman un iubitor al naturii vii, al verdelui inderptandu-si fata catre astrul zile, in susur de izvoare zglobii.  

             Asadar, precum va spuneam inca de la inceput, partea de nord a Statelor Unite este taramul meu de comuniune cu Maica Natura in aceasta parte de lume. Fie ca pornesti din Portland pe autostrada I 84 pentru a strabate defileul raului Columbia, curs de apa ce se constituie ca linie de demarcatie intre statele Washington si Oregon, fie ca startul il iei din vecinatatea golfului Puget Sound si te avanti peste trecatoarea Snoqualmie, urmand autostrada I 90 serpuind lin printre munti, tovarasi de drum iti vor fi fosnetul padurilor si iarba unduind in adierea vantului peste pasunile pe care, conform unei ziceri americane, vitele isi pasc drumul catre liman.

Daca vei opta pentru plecarea din Portland, drumul te va purta catre Ogden, nu departe de partiile ce au gazduit competitiile de schi din cadrul Jocurilor Olimpice de Iarna Salt Lake City -2002. De-a lungul celor peste opt sute de mile vei admira mai intai Mount Hood itindu-si vesnic inzapezita creasta dintre nori. Situata chiar la intrarea in fascinantele chei ale raului Columbia,  Cascada Multnomah este un alt punct de atractie pe care nu ai voie sa-l ratezi. Mergand mai departe catre Soare rasare, paralel cu apele involburate ale raului, vei ajunge la rezervatiile de indieni din nord estul Oregonului si din sudul statului Idaho, prilej de a face cunostinta cu arta traditionala a nativilor acestui continent. Merita mentionate orasele The Dalles, Baker si Ontario din Oregon, precum si Twin Falls, Mountain Home si  Boise din Idaho, acesta din urma fiind capitala statului, locuri unde, in masura in care te atrag povestile cuceririi Vestului Salbatic, poti afla lucruri interesante despre oamenii acelei vremi si despre faptele lor.   

                 Traseul ce incepe in inima orasului Seattle ofera infinit mai multa desfatare iubitorilor naturii. Iesit din stramtoarea furnicarului rutier supraetajat, ajungi in mai putin de o ora in South Bend, ultimul oras satelit al mamutului citadin ce-a pus stapanire pe intreaga parte de nord vest a statului Washington. Drumul urca abrupt, anevoios, trecand pe langa cele doua varfuri, de Vest si de Est ale masivului Snoqualmie. Puzderie de cabane si case de vacanta se ascund sub streasina muntelui, loc de refugiu al celor obositi de tumultul civilizatiei. De cealalta parte panta coboara la fel de abrupt. Odata ajunsi in Cle Elum, dealurile se indulcesc, coborand lin catre Ellensburg.  De o parte si de alta a soselei, pe terasele insorite, livezi de meri si podgorii dau binete soarelui. Intelegi aici de ce marul este considerat fructul emblematic al statului Washington si de ce respectivul stat este numit “The Evergreen State”.  Iernile aici sunt blande si verile racoroase. Traversand mai vechea noastra cunostinta, raul Columbia, care de data aceasta coboara spre sud, dinspre Canada catre Oregon, ajungem in partea de rasarit a Washingtonului. Aceleasi dealuri molcome, aceleasi livezi si podgorii, cu mentiunea ca aici intra in calcul cu drept de cultura majora cartoful. Coborand in Spokane Valley, unde se afla orasul cu acelasi nume, suntem deja cu un picior in Idaho. Spokane este cel mai important oras aflat in extremitatea estica a statului vesnic verde. Spokane este si numele raului care strabate valea, factor determinant in cresterea si inflorirea acestei asezari omenesti.

 Odata trecuti in patria cartofului, Idaho, muntii iau in stapanire peisajul, vestind apropierea de Montana, raiul vanatorilor si pescarilor. Trecand de Post Falls, ne apropiem de Coeur d’Alene, probabil cel mai frumos oras din nordul statului Idaho. Prins in chinga muntilor, raul Spokane se lupta din greu pentru a-si urma cursul catre intalnirea cu Snake River. Din aceasta lupta se naste lacul Coeur d’Alene, cel care adauga un plus de maretie si, cu siguranta, un imens potential turistic orasului cu acelasi nume. Cu mai bine de doua sute de ani in urma zona era vestita pentru punctele de negot dintre indienii nativi ai locului si negustorii francezi de blanuri. De aici si numele orasului, care reprezinta traducerea in limba franceza a numelui pe care indienii l-au dat locului. Coeur d’Alene inseamna ”inima de priboi” , facand referire la modul spectaculos in care raul Spokane strapunge stransoarea muntelui, continuandu-si drumul.

            Am auzit pentru prima oara despre Coeur d’Alene cu aproape cinci ani in urma, cand, intr-un bar din Missoula, Montana, am fost invitat la masa unui grup de vanatori de elani. Judecand dupa pasiunea pe care unul dintre ei o punea vorbindu-ne despre acest oras, locul in care se nascuse, am inteles ca trebuie sa fie ceva deosebit nu numai pentru el. Cand mi-a venit randul sa-mi aduc contributia la continutul epic al serii le-am vorbit despre Regina Maria si despre inima ei pastrata vremelnic la Balcic, purtata apoi dintr-un loc intr-altul, dupa voia nevolnicilor uzurpatori ai Romaniei Mari. Pe cat m-am priceput le-am tradus din testamentul acesteia, in care spunea, intre altele: “Cand veti ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tacerii vesnice, care ramane pentru noi o mare taina. Si totusi, din marea dragoste ce ti-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajunga inca odata, chiar de dincolo de linistea mormantului.(…) Inainte de a tacea pentru vesnicie vreau sa-mi ridic, pentru ultima data, mainile pentru o binecuvantare.” M-am intrebat adeseori cat de mult stim noi oare despre suveranii Romaniei si cat de mult mai este de aflat. La cateva luni dupa aceasta intamplare aveam sa ajung in Coeur d’Alene, orasul cu nume frumos ca o poveste de dragoste. Am inteles atunci ca nimic nu era exagerat in descrierea facuta de vanatorul din Montana. Ori de cate ori trec insa prin acest oras, in primul rand imi amintesc de cea care i-a fost alaturi Regelui Ferdinand cel Loial si care i-a fost egala in dragostea pentru neamul si tara de adoptie. De nenumarate ori m-am oprit sa-mi petrec noaptea in Coeur d’Alene, sub mangaierea padurii, intr-o parcare amenajata pe un tapsan chiar deasupra lacului ce imbratiseaza muntele. Diminetile iti mangaie obrazul cu vantul de la nord mirosind a cetina si a zapada proaspat ravasita de turme de cerbi cautand firave smocuri de iarba. Acesta-i locul in care daca inchid ochii si ma las prada simturilor gandul ma poarta in Bucegi, in tara care-mi va fi pe veci locul pe care-l numesc Acasa.

Academia Adamescu

                    

                          Nu cred ca va voi spune nimic nou daca voi afirma ca intr-o Romanie in care Regele Cioaba este pretuit mai mult decat Regele Mihai, iar maneaua il priveste de sus pe George Enescu, scara valorilor este intrutotul anapoda. Totul pare a fi considerat o marfa numai buna de targuit la tarabele slinoase ale capitalismului de mahala cu care ne impaunam cand iesim la plimbare pe aleile Europei. Aproape ca nu exista domeniu in societatea romaneasca contemporana in care arivismul si impostura sa nu detina controlul. Intr-o tara in care fraiele sunt detinute de bacalaureati indoielnici, prinsi intr-o dizgratioasa increngatura de cumetrii si incuscriri, promovarea pe criterii de competenta a devenit cel mult o gluma proasta ce lasa un gust amar celor care inca mai cred in cinste si omenie.

                         Ca unul ce s-a preumblat o buna bucata de vreme prin transeele jurnalismului postdecembrist, chiar purtand in inima cateva schije care-mi provoaca junghiuri cand bate vant de dictatura peste haita de caini de paza ai democratiei, am ramas aproape de fenomenul mass media din Romania. Inteleg aspiratiile si dezamagirile tinerilor condeieri, nevoiti sa invete cum se face presa ca la carte, ca dupa aceea sa incerce sa uite pravila deontologica spre a satisface capriciile carnatarilor si negustorilor de basamac proprietari de ziare. Inceputa timid, in cele mai multe cazuri de cei ce pana mai ieri compuneau cu sarg ode ilustrului carmaci si telegrame sosite de pe intreg cuprinsul tarii avand acelasi destinatar, presa de dupa rotatia cadrelor din decembrie 1989 a cunoscut o evolutie fulminanta, tirajele ajungand sa fie exprimate in numere compuse din sase cifre. Erau zile in care pendulam intre ziarul de dimineata si covrigul cu susan pe post de mic dejun. Recunosc, de cele mai multe ori pierdea covrigul. Alegerea ma ajuta la vremea aceea sa ma mandresc cu o alura zvelta, pe care am abandonat-o in favoarea braului de prestanta care tinde astazi sa-mi obstructioneze campul vizual la sud de ombilic. Dilema zilnica se prelungea atunci cand trebuia sa aleg dintr-o multitudine de titluri, care mai de care mai diferite de tot ceea ce se scrisese inainte de caderea socialismului biruitor la orase si sate.

                         A trebuit sa apara “Academia Catavencu” pentru ca, macar pentru o zi din saptamana, alegerea sa fie floare la ureche. Cei mai frumosi visatori din presa romaneasca imi mancau banii de covrigi in fiecare zi de miercuri. Vanzandu-si marfa cu strigaturi in Gara de Nord, gadilandu-ne orgoliul cum ca suntem mai destepti decat cititorii altor foi, Catavencii si-au creat un segment de cititori de a carui fidelitate nu aveau a se indoi. Ironia le-a fost bisturiu necrutator, iar de buna dispozitie pe care o degaja respectiva gazeta se molipseau pana si cei bagati in cerneala pana peste urechi. Un exemplu din aceasta categorie ar fi Ion Iliescu. Cate i s-ar pune in carca fostului lider comunist, astazi ajuns patriarhul social democratiei, de un singur lucru, cu siguranta, nu poate fi acuzat. Nu a avut puterea sa se supere pe Catavenci. Trecerea prin batatura lui Sorin Ovidiu Vantu, schisma Kamikaze, plecari, certuri, impacari si alte deziceri au tocit lama bisturiului cu care ne obisnuisera Buscu & Co. de-a lungul anilor. Totusi, comparativ cu incrancenarea ori cu excesul de parti anatomice degraba trezitoare de impulsuri hormonale din paginile altor publicatii, Cavalerii de  Haimanale au ramas lideri pe piata cuvantului care da peste nas imposturii si degringoladei estetice.

                     Nu cu mult timp in urma un nea Caisa (inca unul) a crezut ca poate pune hamurile pe Catavenci. De-abia scapati de precedentul vizitiu, baietii au stiut ca la stapan nu-i de ei. In stilul lor, nu totdeauna cel mai ortodox, i-au dat cu flit celui care credea ca exista un pret pentru tot ce misca sub soare. A cumparat brandul, sa-i fie de bine si sa-i scrie Sabina Fati bulele in paginile “Adevaratei Academii Catavencu” pe care ziarul Romania Libera o tot saluta de zor. Neo ciocoimea mai merita cate o caraba peste bot, asta ca sa le aminteasca faptul ca nu intotdeauna  intr-o Romanie in care Regele Cioaba este pretuit mai mult decat Regele Mihai, iar maneaua il priveste de sus pe George Enescu, scara valorilor este intrutotul anapoda. Si nu chiar totul poate fi considerat o marfa numai buna de targuit la tarabele slinoase ale capitalismului de mahala cu care ne impaunam cand iesim la plimbare pe aleile Europei.

Jos pulanele de pe buget!

Urmaresc cu o oarecare doza de interes, dublata de una mai consistenta de dezgust, eforturile breslei politistilor romani de a ne arata cat de vitregiti sunt de soarta.Nu tu dotari de ultima ora, nu tu echipamente care sa rivalizeze cu ale confratilor lor din filmele americane, doar un noian de pasiune pentru lucrul bine facut, in conditii dintre cele mai vitrege. La prima vedere, dat fiind suportul mediatic oferit de trusturile de presa angajate politic oricarui contestatar, lucrurile par a fi chiar asa cum sunt prezentate. Noua runda de cotonogeala intre slujitorii ordinii publice si Ministerul de Interne are insa la origini nu lipsa echipamentelor si tehnologiilor de top, ci intentia MAI de a reduce numeric breasla ori, in caz contrar, de a taia cele cateva sporuri salariale de care politistul beneficiaza. In ciuda faptului ca i-am vrut si s-au vrut demilitarizati, functionari publici, decurgand de aici o seama de drepturi de care, ca militari nu ar fi beneficiat, si am putea enumera aici dreptul de a face greva si de a-si avea propriile sindicate, unii dintre oamenii legii au ramas tributari unor comportamente din vremea in care “originea sanatoasa” si masa musculara adecvata asigurau succesul profesional. Comparativ cu alte state din Uniunea Europeana, Romania are cel mai mare numar de politisti la mia de locuitori. Nu la medici, nici la dascali, si nici macar la ingineri nu suntem liderii continentului. Ne doare insa la cascheta cand vine vorba de comparatiile cu alte state ale Uniunii Europene; vrem cea mai mare recolta de gabori la hectar, asta avem. Suntem o natiune pusa sub supravegere. Ar trebui in consecinta ca romanii sa fie obisnuiti sa-si lase masinile descuiate in parcare, sa nu stea zavorati in casa ziua in amiaza mare si sa poata iesi fara teama la o promenada sub clar de luna in orice loc li se pune lor pata. Cat de protejati suntem, hai sa zicem in Piata Victoriei ar trebui sa fim si pe strada Calusei din Colentina, ori pe varful Stogu. Este evident ca lucrurile nu stau chiar asa. Mostenind aroganta si superficialitatea defunctei Militii, unii dintre reprezentantii acestei adevarate caste a brahmanilor cu pulan considera ca li se cuvine cat de mult, in conditiile in care ceea ce ofera societatii este de departe sub standardele contemporane. Revenind la drepturile castigate in urma demilitarizarii, nu pot sa nu-mi amintesc protestele politistilor care au dus la demisia lui Vasile Blaga din fruntea Ministerului de Interne. Daca imi mai ramasese un dram de pretuire pentru aceasta categorie de slujbasi ai statului, s-a dus de-a zvarlita in boschetii Palatului Cotroceni, odata cu caschetele aruncate de respectivii protestatari. Oricine imi cunoaste antecedentele in materie de opinii politice nu ma poate acuza de atitudine pro Traian Basescu. Nu-l iubesc si nici motive sa-i ridic osanale nu am. Institutia prezidentiala, alaturi de cea a Parlamentului, Drapelul si toate celelalte insemne ale suveranitatii nationale le respect. Din pozitia de aparator al legalitatii si ordinii de drept, sa mergi la protest cu arma la bracinar si sa strigi mascari la adresa celui ales ca sef al statului depaseste de departe limitele bunului simt. Eu nu am nicio relatie contractuala cu cetateanul presedinte al Romaniei si nici cu cetatenii membri ai guvernului Emil Boc; protejat de libertatea de expresie si de arsenalul de dovezi ale lipsei de profesionalism in actul guvernarii, imi pot exprima dezamagirile in orice fel imi permite fondul lexical al limbii romane. Nu acelasi lucru putem spune despre oamenii in uniforma, platiti din banii contribuabilului sa-i protejeze pe toti romanii de abuzurile de orice natura, inclusiv pe Traian Basescu. O minima decenta ar fi prevenit ruptura dintre Palatul Cotroceni si Politia Romana. N-a fost sa fie, ca de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Indivizi facand parte din breasla celor care racneau din toti rarunchii “iesi afara, javra ordinara” celui ales sa reprezinte Romania pe plan international pot fi vazuti abordand atitudinii de “saru’mana boierule” in relatia cu anumiti lideri ai lumii interlope, ori angrenandu-se in activitati criminale. Este ingijorator numarul oamenilor legii ajunsi dupa gratii. Desigur, nu putem generaliza insa, atata vreme cat fenomenul exista, nici nu le putem acorda credit pe deplin. E treaba celor onesti sa se descotoroseasca de leprele care le-au dezonorat profesia. Atata vreme cat nu-si curata propria ograda, nu am niciun motiv de solidaritate si compasiune. Deocamdata, atunci cand ma gandesc la Politia Romana imi amintesc de Soric, fostul sef al IJP Neamt lacrimand la catafalcul unui interlop, asa ca nu am decat un singur sfat pentru nemultumitii din sistem: Jos pulanele de pe buget!

Romani fara acoperire

                              Baltoaca politica romaneasca, duhnind a ignoranta si nesimtire ridicate la rangul de virtute sufoca plamanii natiunii, precum o buda plina ochi dintr-un local de mana a saptea in care meniul zile are ca piese de rezistenta fasolea si zeama de varza.  Recenta descindere a oamenilor legii in mijlocul serpariei de interese din Portul Constanta a scos la iveala inca o data, de parca mai era nevoie, cum reprezentantii puterii sifoneaza bugetul national, de grija caruia, in nemernicia lor, se prefac ca nici noaptea n-au somn. O adunatura de veri, cuscri, nepoate, nasi si fini, la care se adauga sogori si puradei mistuie tot ce-a mai ramas in picioare in urma valurilor precedente de lacuste.

                               Cu o nesimtire ce frizeaza absurdul, proaspat reales la ordin venit de sus, de pe dealul Cotrocenilor, presedintele PDL a declarat ca: “Laurenţiu Mironescu nu era favorizat în partid. Dacă era un protejat al regimului, nu ajungea obiectul anchetei.”  Chiar asa, pe fata, fara ocolisuri a spus-o Emil Boc. In concluzie, cine e favorizat in partid nu poate fi anchetat. Poate n-ati auzit din Imunitatea Democrat Liberala. La cel mai serios mod, ma tem ca PDL-istii se vor gandi s-o legifereze chiar si in noua Constitutie, pe care se tot screm sa o fete inainte sa-i ia viitura electorala. Separatia puterilor in stat e doar o barfa; partidul poate decide pe cine nu are voie Justitia sa puna ochii, dara-mi-te catusele. La o asa magarie spusa in gura mare chiar ca nu mai stii cum sa reactionezi.

                              Cum intre doua polonice de “societate socialista multilateral dezvoltata” sorbite din haznaua marxist-leninista, UASCR nu a avut timp si nici chef sa strecoare cate o inghititura de umanioare, se pare ca lui Emil Boc limba romana ii intinde capcane.  Nimic nou sub soare; amintiti-va de discursurile memorabile ale junei odrasle prezidentiale. Revenind la fostul primar de sub Feleac, ultima nazdravanie lingvistica a acestuia, conform cotidianului “Romania Libera”   din 26 mai 2011 suna cam asa “nu se pot face promisiuni către români fără acoperire”. Sa intelegem ca romanii fara celular nu beneficiaza de promisiuni din partea lui Emil Boc? Sa credem ca romanii fara sepcuta sunt vaduviti de asemenea bucurii? Noroc ca suntem obisnuiti cu graiul Boccitan si am inteles ca s-a referit la promisiuni fara acoperire; totusi, pusa alaturi de “Yes, but you know, aviara gripa…”, expresie cu care premierul l-a trimis in corzi pe un reprezentant al companiei Nokia,  incalcita zicere se constituie intr-un portofoliu de larga respiratie spirituala si ”succesuri” in imbogatirea fondului lexical PDL. Revenind la romanii fara acoperire despre care face vorbire Emil Boc, constatam ca, in anumite situatii , putem intalni romani aflati in cealalta extrema, atunci cand palaria este mult prea mare pentru capul pe care a fost asezata, dupa cum se poate observa si in imagine. 

                              Ca spectacolul dezolant al unei guvernari deplorabile sa fie complet, la unison cu trompeta domniei sale de la Palatul Victoria, Traian Basescu se lamenteaza ca multimea de specialisti de pe margine stie doar sa arate cu degetul, dand ca exemplu refuzul capilor BNR de a intra in mocirla oranj. Prin acest mesaj, presedintele Romaniei recunoaste indirect ca sustine o adunatura de incompetenti, pusi doar pe jaf si capatuiala, analfabeti insa cand vine vorba de gestionarea interesului national. Cata minte iti trebuie sa realizezi ca nimeni nu vrea sa plateasca pentru oalele sparte de PDL si gasca intr-un iresponsabil exercitiu al puterii? Guvernele de tehnocrati sunt doar false solutii in situatii extreme, ca si guvernele de uniune nationala. Guvernele sunt si trebuie sa ramana  politice pentru ca au nevoie de sustinerea partidului de guvernamant, altfel alegerile nu-si mai au rostul. Lasati pe Boc & Comp. sa-si rupa gatul pana la capat. Poate asa ne vom invata minte si nu-i vom mai alege in vecii vecilor.

Chiar ati crezut ca nu-mi pasa?

                     Stiu, este o surpriza chiar si pentru mine sa fac un comentariu legat de lumea sportiva. Pornind insa de la conexiunile pe care fenomenul in cauza le are cu societatea pe ansamblul ei, nu pot trece cu vederea evenimentele din acest domeniu. Ca un targovistean de temporara adoptie ce-am fost, am pastrat un loc aparte acestei urbe in bagajul meu de amintiri si doruri. M-a bucurat fiecare izbanda a Targovistei, ori a targovistenilor, inclusiv in lumea sportului.

                   Am tinut pumnii Soranei Carstea cand pasea cu profesionalism si maiestrie in arenele sportului alb, fortand astfel cronicarii sportivi sa isi imbogateasca vocabularul de superlative. M-am mandrit in vremea in care ora exacta in baschetul romanesc s-a dat de la Targoviste si m-a intristat vestea ca acum se vorbeste la trecut despre amazoanele de sub panouri. Cum era sa trec nepasator pe langa evolutia sportului rege in vechea Cetate de Scaun? Faptul ca echipa de fotbal Chindia Targoviste a obtinut dreptul de promovare invingand obiectiile Comisiei Juridice a FRF si zbaterile unor indivizi, mai mult sau mai putin priceputi la trimisul basicii in ate,  ma bucura nespus. Stiu tot ceea ce s-a scris pe seama conotatiei politice cu tenta electorala a revitalizarii echipei fanion a orasului. 

                  In pofida tuturor speculatiilor care se fac in legatura cu sustinerea din partea autoritatilor de care echipa ar beneficia, Chindia Targoviste este parte componenta a blazonului urbei. Este parte a micilor bucurii pe care targovisteanul de rand le merita pe deplin. Faptul ca rezultatul acestui demers este meritoriu in plan sportiv ma determina sa ma abtin de la comentarii colaterale. Si nu, n-am uitat nimic si inca imi pasa. Ca dovada, de azi inainte, alaturi de alte idei, institutii si evenimente pe care le sustin, voi posta pe pagina de garda a blogului meu sigla Chindiei. Ce-ar mai fi de adaugat? Stiu ce: respect!   

                   UPDATE: Am aflat de la amicul Gabi ca FRF a modificat schimbarea. Nu mai vor sa ne acorde dreptul de promovare; pacat!  Toate cele scrise referitor la echipa, la suportul meu pentru FC Chindia Targoviste si la bucuria pe care o aduce targovisteanului de rand raman valabile. Hai Chindia!

Lacrimi si dinti

De cu seara mi-am pus ceasul sa sune, sa fiu treaz la ora inceperii Marii Adunari Nationale a PDL. Pana sa dau cu apa pe ochi, Basescu pasea tantos in sala turnirului. Imi trag nadragii in graba, cu un ochi pe toate cotidianele care transmit online sedinta. Imi amintesc de Ilie Dobre si de transmisiile lui radiofonice in direct in cadrul emisiunii ”Fotbal minut cu minut”. Circula pe vremea aceea un banc; in esenta, se spunea ca Florin Halagian l-ar fi rugat pe Dobre sa slabeasca tempo-ul, ca a scos sufletul din jucatori si nu mai pot tine ritmul cu transmisiile lui. Revenim la transmisia live de la Palatul Parlamentului. Cuvanteaza presedintele. Varsa doua lacrimi, in stilul deja consacrat. Aflam cat a suferit cand i-a intors Petre Roman spatele. Pai cui o fi vrut presedintele Romaniei sa-i intoarca Roman spatele? Lui Adrian Nastase? In pofida apelului prezidential ca actualii competitori sa ramana prieteni si dupa numaratoarea voturilor, am remarcat in ambele tabere cateva declaratii facute scrasnind din dinti. In asteptarea noutatilor de la congres, ma mut pe cotidianul “Puterea”. Aflu ca politistii cauta prin Bucuresti un car cu boi…de Grigorescu! Pe la Palatul Parlamentului, de buna seama n-au trecut! Nicio legatura intre cele doua subiecte. Asta doar in caz ca n-o faceti dumneavoastra. Congresul continua. Le doresc… succesuri!