…Cat de tineri am fost!

                               Navigam zilele trecute pe  youtube si, cum necum, am ajuns la Scorpions si la al lor “Wind of change”.  Incetul cu incetul, mi-am adus aminte de vremea in care un val de schimbari fara precedent brazda Europa de la Atlantic la Urali. Tabu-uri sociale si politice cadeau de-a valma cu caramizile din Zidul Berlinului. Presedintele Gorbaciov ne vorbea despre casa comuna europeana si despre incheierea razboiului rece.  Rusia parea gata sa isi puna arma ideologica in cui si sa se aseze la masa egalilor cu toate natiunile batranului continent.  Primul Papa slav isi deschidea larg bratele  pentru a-si imbratisa fratii rasariteni intru Hristos si toate lucrurile pareau ca se indreapta.

                              Romanii din Basarabia isi revendicau dreptul de a reveni intre granitele spirituale ale neamului. La Timisoara si mai apoi in Bucuresti, tineri curati la suflet plateau pretul de sange intru iesirea noastra din bezna dictaturii scelerate. Imi amintesc ca intr-una din acele zile,  la Bucuresti, dintr-un camion cu prelata kaki, un tanar mi-a intins o paine calda.  Am frant-o in mai multe bucati si am impartit-o cu cei dimprejurul meu. Cand scriu aceste randuri simt gustul acelei paini. A fost cea mai gustoasa paine din viata mea. Oamenii se imbratisau pe strada dar aruncau ocheade inspaimantate catre balcoane si acoperisuri.  Cata bucurie si speranta a incaput in inimile noastre atunci nici azi nu pot uita. Atat de multe semne de bun augur s-au aratat la acea vreme incat ar fi trebuit sa ne ingrijoram.

                                 Iarta-ne Doamne, ca prea am fost tineri si prea frumos am visat si mai ales iarta-ne pentru preaputinele implinite din multele visate!

                   I folow the Moskva
Down to Gorky Park
Listening to the wind of change
An August summer night
Soldiers passing by
Listening to the wind of change

The world is closing in
Did you ever think
That we could be so close, like brothers
The future’s in the air
I can feel it everywhere
Blowing with the wind of change

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of change

Walking down the street
Distant memories
Are buried in the past forever
I folow the Moskva
Down to Gorky Park
Listening to the wind of change

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow share their dreams
With you and me
Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of change

The wind of change
Blows straight into the face of time
Like a stormwind that will ring the freedom bell
For peace of mind
Let your balalaika sing
What my guitar wants to say

Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow share their dreams
With you and me
Take me to the magic of the moment
On a glory night
Where the children of tomorrow dream away
in the wind of change

 

…Si a fost Worldfest 2009…

                                Din varii motive, intre care la loc de cinste se afla lenea, pun in pagina cu mare intarziere cateva impresii de la un fenomen artistic si social care se repeta in fiecare an in Nordul Californiei si pe care, de cand am ajuns in State, nu l-am ratat nicio data. 

                                Ca in fiecare an, festivalul a adunat, intre 16 si 19 iulie, lume luminata din toata America, ba inca si de peste mari si tari. Pe langa multiplele forme ale englezei americane, incepand cu cantat/latratul accent norvegian din Minnesota, trecand prin diverse forme ale celui germano olandez, specific unei vaste arii de pe coasta de Est si terminand cu melanjul anglo francez  din  Mississippi si Louisiana,  fara sa uitam  diversele forme de spanglish vorbite atat in Florida cat  si in  sudul Californiei, mi-a fost dat sa aud multime de limbi straine  in jurul celor opt estrade ale festivalului precum si in jurul altor puncte de interes (arta traditionala, mancaruri exotice si, cu voia dumneavoastra, ultima pe lista, bere).   Chiar langa cortul meu se harjoneau niste pustani glasuind pe limba lui Voltaire, la nici doi pasi se auzea in fiecare seara clinchet voios de halbe insotit de bierhalle marchen. Ba chiar si cate-un dobrai vecer puteai auzi pe aleile campingului de la Grass Valley, California. Prima zi am dedicat-o revederii unor vechi amici, oameni pe care ii intalnesc numai la acest festival.

                                       Mai batran cu un an, dar la fel de voios si dornic de taclale, Spiros, un obisnuit al festivalului,  patron al  unui restaurant grecesc din  Eureka,  pe coasta californiana a Pacificului mi-a reimprospatat memoria papilelor gustative cu cele mai bune “Gyros” care se prepara in emisfera vestica  si spiritul cu ore de povesti despre lumea noastra, total diferita de cea de peste Atlantic .

                              Spre seara am decis sa merg la reprezentatia unei trupe de care nu auzism inca. Sortii au decis sa-mi ofere o surpriza de proportii. “Fishtank Ensemble”, alegerea primei seri, este compusa din muzicieni de cele mai diferite natii. “Obermaisterul” Fabrice Martinez, un violonist de exceptie, vine din Franta, dar cu un puternic background hispanic si polon. Ursula Knudson, sotia lui Fabrice, o voce cu training academic, este din America dar numele ei ne dezvaluie fiordurile scandinave in care inaintasii ei nu prea indepartati se balaceau in fiecare vara. Ca o paranteza, am auzit ca in Scandinavia vara este cea mai calduroasa zi a anului. Djordje Stiepovic, cel care face din contrabas o jucarioara capabila sa iti gadile auzul cum nici nu te-ai astepta, si-a adapat copilaria la cantarile lui Goran Bregovic.  Acestia sunt doar o parte din “Fistank Ensemble”, pentru ceilalti neavand bag seama timp sa le memorez numele. Asta nu inseamna ca nu sunt la fel de “meseriasi”, ci doar faptul ca mi se scurteaza memoria cu trecerea anilor. Surpriza cea mare a venit in momentul in care au inceput sa cante. Muzica tiganeasca din toata Peninsula Balcanica, asta este genul lor, bineinteles, “poluat” intr-un mod aparte cu influente de pe meleagurile Unchiului Sam.

                               Dupa concert m-am infatisat la “taraba” cu autografe, doar doar voi afla cum au ajuns sa opteze pentru atare gen muzical. Dupa doua trei vorbe in engleza cu Fabrice ma hotarasc brusc sa-i fac o bucurie frantuzului si sa-i vorbesc pe limba lui. Replica a venit la mare arta “Da’ de ce nu vorbesti romaneste daca zici ca esti roman?”.  Fara replica! Pana la urma clasicul “dau o bere pe treaba asta” m-a scos din incurcatura. Aveam sa aflu mai tarziu ca si-a facut ucenicia intr-ale lautariei intr-o satra de tigani din zona Targu Mures.

                                 Peste noapte il revad pe Fabrice la “drum circle” . De-acum eram cunostinte vechi. Imi amintesc de promisiune si il invit sa ma urmeze “la usa cortului” unde zaceau mult prea nebagate in seama vreo cateva baxuri cu bere la gheata. Violonist, violonist dar nici la de-ale gurii nu s-a dovedit amator. Pe la patru dimineata, dupa ce povestisem aproape toata berea isi aduce aminte “bai frate, eu am spectacol la 10 dimineata si habar n-am la care dintre scene, sper ca stie nevasta-mea. Cu asta ne-am luat la revedere si i-am promis ca vin si la urmatoarea reprezentatie. Cum de ne-am revazut de dimineata, Ursula ma privea de parca as fi injurat-o de intreaga stirpe vikinga de la Odin incoace. Asta e, ii corupsesem barbatul. Oricum, pana seara urmatoare am facut pace. Ne-am reintalnit la concertul lui Tommy Emmanuel, despre care nu pot spune mai mult decat poate spune el insusi in videoclipul care urmeaza.

 

 

Un fost ziar de elita

Sursa foto: jurnalismonline.ro

                                Pe langa balariile care se tiparesc cu o fervoare demna de o cauza mai buna, mass media romaneasca avea pana de curand un ziar de elita. Un ziar in care nu prea vedeai poale in cap si urari de mama ca la usa cortului. Un ziar in care nu prea conta culoarea politica a celui care da in gropi si nici a celui demn de lauda. Stanga si dreapta coabitau decent, iar Patrasconiu si Rogozanu puteau sta la aceeasi masa fara a-si musca unul altuia jugularele. Desigur, au fost si derapaje, au fost si indivizi care au promis ca se arunca de pe B(l)oc daca PSD si PDL fac nu stiu ce dar, pe ansamblu totul evolua sub semnul buneicuviinte. Un ziar la care lucrau indivizi “antrenati pentru sinceritate”, dupa cum suna si sloganul relansarii.

                                 In spiritul mult prea adevaratei zicale “ajunge o bata la un car de oale”  a fost suficienta introducerea ranjit/balos/revansarda a unui mort/ingropat/putrezit  intr-ale condeiului ca toata osteneala de cativa ani a unei echipe sa se duca pe apa sambetei.   Un individ care crede ca harul l-a pocnit cu loca in crestet din momentul in care a purces a  scrie “Cantare Americii” prezinta ramasite de inspiratie ale unui trecut mediocru si mai are si pretentia ca lumea sa il asculte/citeasca. In treacat fie spus, nu prea am pretaluit margica fatata de susmentionatul; mi s-a parut o basina cu pretentii de suflu atomic. Stiu despre “unda de soc” a respectivului… vant. Totusi nu-i Mahabharata, nici Odiseea, e doar un pupat in cur la mare arta si distanta. Asta cred si n-am a dovedi nimanui ceea ce cred.

                               Unul cate unul, cei care pusesera caramizi la zidirea prestigiului publicatiei s-au dat la o parte sau, dupa caz, au fost dati la o parte. Dupa un timp au disparut si blogurile cotidianului ca deh, noul vizir nu accepta aglomeratia de neuroni. Asta a fost momentul in care, cu un gand de regret pentru ceea ce s-a intamplat cu intentia singurului profesor de democratie din Romania post lovilutie, Ion Ratiu, am hotarat ca nu mai am ce cauta in paginile acestei de acum scursuri de ura si bascalie. Halal sa ne fie, bata-ne Vantu sa ne bata!

Inca unul care ne invata cum sa muncim

 

    Foto: Mircea Restea  (Courtesy Cotidianul) 

 http://www.cotidianul.ro

                                Hotarat lucru, politicianul roman sufera de sindromul Ceausescu. Nu e aspirant la vreo demnitate publica sa nu se considere unsul, alesul, trimisul ori, dupa caz, salvatorul neamului. Asemeni Geniului Carpatilor cu sau fara filtru, fiecare cersetor de incredere stie mai bine decat noi toti ce trebuie sa facem, cum sa ne imbracam, cum sa mergem pe jos si, mai important decat orice, pe cine ar trebui sa votam. Cunoscut mai ales pentru faptul ca are cercel in ureche si  pentru asemanarea cu papusa criminala Chucky, porecla pe care din cate am auzit o si detine, Crin Antonescu vrea, conform publicatiei ”Cotidianul” sa ne invete cum sa muncim. Dupa ce mai bine de patru ani am trait bine, vezi Doamne a venit vremea sa muncim bine. Asta este marea problema a neamului romanesc; munceste prost. Crin ne va baga la scoala de tehnici ale salahoriei; probabil ca Universitatea Spiru Haret are deja in pregatire  Facultatea de Oase Rupte, care sa raspunda exigentelor noului (al catelea oare) Obama. Nu cumva problema romanilor este nu aceea ca muncesc prost ci ca muncesc pentru prosti?   

                              Cu asa contracandidati viitoarele alegeri nu vor da nici un fel de emotii lui Basescu; nu vor fi altceva decat o noua baie de multime, inca un prilej de a identifica gaozari, tonomate si tiganci imputite. As minti daca v-as spune ca perspectiva ma bucura.

Statistici si opinii

 

                                Se implinesc doi ani de cand am ajuns “pe drumuri” si nici vorba sa ma satur de “azi aici maine in Focsani”, cum se poate defini meseria asta de truck-torist. N-am sa tin discurs pe tema cu pricina; am sa va plictisesc cu cateva date statistice, hai sa zicem am sa ma dau iar mare, asa cum imi sta in caracter.

                               In cele peste 700 de zile de birjarit am colindat prin 46 din cele 50 de state care compun SUA, de la socoteala scapandu-mi South Dakota, Vermont, Alaska si, bineinteles, Hawaii. Am parcurs echivalentul a de 25 de ori ocolul Pamantului pe la Ecuator, am schimbat trei truckuri, cu care am consumat peste 100 de tone de combustibil. In tot acest timp mi-am format opinii personale, unele dintre ele descrise in cateva postari, repet, personale, adica nu este necesar sa fie toata lumea de acord cu mine.De gustibus… cine-i contra se abtine. Se mananca cel mai bine in sud, in special in Memphis, Tenessee, cea mai buna bere se bea in Wisconsin (Nu vorbim de marci consacrate, ci de mici producatori locali). Wisconsin face si cea mai gustoasa branza, vinurile cele mai bune sunt, bineinteles, in California. In Utah am intalnit cei mai cumsecade americani, In Virginia am cumparat cele mai ieftine tigari; cele mai scumpe sunt in New York. Cele mai frumoase peisaje sunt in Pennsylvania, cele mai curate orase sunt in Arkansas. Bineinteles, cele mai multe cazinouri sunt in Las Vegas; Nevada este, deasemenea si singurul stat unde prostitutia este legala si impozitata ca la carte. Ca si probleme de trafic, Wyoming este locul unde am intalnit cele mai puternice vanturi, Oklahoma m-a blagoslovit cu vreo doua tornade, cele mai stricte legi in ceea ce priveste traficul rutier le au Ohio si Arkansas. Ar fi mai multe de spus, poate revin cu update…

 

In patru locuri simultan

                         Stiu ca au fost alegeri europene si stiu (cu) ce ne-am ales. Stiu ca Emil Boc a fost in judetul Dambovita, adica un om mare a efectuat o vizita la nivel inalt prin partile mele natale, unde a trasat viitoarele albii ale raurilor de lapte si miere. Pe langa bunatatile promise de mai toate leprele ce i-au dus de nas pe romani, mai stiu si ce imi spun oamenii de rand despre ceea ce se intampla pe acolo. Pentru ca nu vreau sa va intristez, de data aceasta n-am sa mai  zic prea multe despre idiotii care ni se pretind carmaci. Vom avea alte ocazii sa recitam “Bocnind din bici pe langa Boc”. In treacat fie spus, acest politician de calibru redus, piticul porno de la Palatul Victoria hotarat sa lase  toata tara in nudul gol, mi-a devenit si mai nesuferit de cand l-a gratulat pe un puta verde de jurnalist cu apelativul de “derbedeul dracului”. Nu ca il am la inima pe Ciutac, etalonul starii de voma in mass media de satra, dar Titlul de Onoare Suprem “Derbedeul din Presa” este detinut pe veci de unul dintre putinii oameni cu a caror prietenie ma mandresc. Atat deocamdat pe teme interne si intestine. 

 

     Seattle, locul unde daca nu ploua azi, a plouat ieri  si sigur va ploua si maine    

                          Ploua in Seattle.  Ploua cum numai aici se poate intampla, doar doua sute de zile pe an. E vineri seara si truck-ul meu este inca in service pentru revizia trimestriala. Numai o minune ma mai poate salva de la un plictistitor weekend rumegand la torentialele lui Bacovia. Si iata ca minunea se intampla. Un coleg nu-si poate incheia cursa de Dallas, Texas iar eu sunt singurul disponibil in zona. Cursa lejera; am trei zile sa ajung la destinatie. In mai putin de o ora, un roi de albinute pun laolalta gramada de fiare care zacea prin tot atelierul, supusa unor napraznice chinuri de lubrefiere slefuire si mai tot ce reda tinerete si vigoare unei masini care mananca peste o mie de kilometri pe zi.  Un pic trecut de miezul noptii si sunt gata de drum: bardaca de cafea la purtator, doua bidoane de apa, ceva merinde sa ma “aranesc” in desert si ochii la soseaua ce serpuieste printre Cascade, peste Tiger Summit, hat departe catre Walla Walla, Walula, Spokane si alte locuri cu nume care mai de care mai stranii. Imi fac traseul in minte si remarc cu bucurie ca voi traversa Monument Valley, una dintre cele mai pitoresti zone de pe teritoriul Statele Unite. Aici este locul unde s-au turnat cele mai multe westernuri din intreaga filmografie americana . Forme de relief cum doar aici intalnesti  iti taie respiratia. Dupa aproape opt ore de mers ajung la Mecca turismului de pe cuprinsul rezervatiei Navajo, la doi pasi si-o saritura de Marele Canion.

 Nu-i asa ca din poza lipsesc doar John Wayne si calul lui?

                         In ignoranta lor demna de toata admiratia, fizicienii lumii se straduiesc sa ne convinga ca nu poti fi in mai multe locuri deodata. Ori esti in “hais” , ori in “cea”. Asta nu m-a impiedicat zilele trecute sa dau cu tifla stiintelor exacte si sa stau pentru un minut intr-un picior, in acelasi timp, in Utah, in Arizona, in New Mexico si in Colorado. In patru locuri simultan. Este vorba de “Four Corners” USA, loc in care se intalnesc cele patru susmentionate state ale federatiei, unul dintre putinele puncte de pe planeta, daca nu singurul, in care te poti afla, chiar ca in numele unui film de acum vreo doua decenii, “Sub patru steaguri”.  Daca mai punem la socoteala si rezervatiile Navajo si Hopi, putem sa spunem sase. Intru in zona turistica si remarc o droaie de mari sefi de trib, adunati in fata parcarii, dezbatand cea mai grava problema de la venirea ”Fetelor palide” si anume, cum pentru numele Marelui Manitou o sa intre albul asta cu ditamai truckul in rezervatie. Doi ani de “covrigarie” imi dau insa indemanarea necesara si suficienta sa ma strecor ca un sarpe printre zecile de autovehicule pe care as fi putut sa le strivesc dintr-o rasucire de volan si nici macar sa nu aud scrasnitul de fiare contorsionate. 

Acesta-i locul cu pricina, unde poti fi  si cu…si cu sufletul in Rai.  

                        Ajung la locul cu pricina, ma scobor din monstrul care bagase stabimea nativ americana in sperieti si dau o raita prin imprejurimi. Cateva poze, chiar si un filmulet, dupa care, ca orice turist care se respecta, hai sa dam iama printre tarabe, sa cumparam ceva amintiri de suvenire, ca sa vada invidiosii pe unde mi-a calcat 42-ul carpatin. Pe langa arta curat nativ americana, nu am scapat nici aici de avantul kitsch-ului. Cateva ”originale” paturi Navajo 25% polyester, cani cu indieni incruntati, pe ale caror funduri este scris “Made in China”, evident fundurile canilor si alte minunatii ale civilizatiei izbind napraznic in crestet bunul simt. Bomboana pe coliva avea sa fie o frumoasa statueta de lut, arta cum altfel decat indiana, infatisand, tineti-va bine, pe Fecioara Maria si Pruncul Iisus. Satul de atata infuzie de spiritualitate ma intorc la batranul meu amic, lasat de unul singur in parcare. Agentul de paza ma intreaba al cui e drapelul care flutura in parbriz. Lamurit, imi arata ca stie si el cate ceva despre noi: “ah, russians, russians…”. Il las in plata Domnului Manitou si imi vad de drumul meu spre Dallas, nu inainte de a mai arunca o ultima privire catre peisajul magnific. Macar pe asta nu l-au “imbunatatit”. Inca!

Apus de soare la ora la care in Romania se crapa de ziua 

Nea Vasile din Hot Springs

 Hot Springs, Arkansas

                            Primavara in Arkansas este ceva ce numai un condeier iscusit poate descrie in cuvinte. Atat de multa verdeata si o curatenie exemplara peste tot de parca toata lumea nu ar avea altceva de facut decat sa tunda iarba si sa mature strazile; ceva ce as fi crezut ca numai in albumele turistice poti gasi. Arkansas este unul dintre plamanii Unchiului Sam. Oamenii sunt simpli, binevoitori, iti zambesc cand ii intalnesti pe strada, se bucura enorm cand le spui cat de frumos este orasul lor. Intradevar, din cand in cand locurile sunt loviti de cate o urgie; mai o inundatie, mai o tornada, una peste alta insa, locul este o binecuvantare pentru ce-i care il locuiesc. 

                           In drum spre New Jersey, plecat fiind din San Antonio, Texas, m-am oprit pentru o gura de oxigen si o cafea in Hot Springs. in timp ce imi turnam cafeaua in termos, cineva din spate ma bate pe umar. “Daca bei asa multa cafea o sa ajungi negru ca mine” imi zice el in limba engleza. Ma intorc, ma uit la el, nu era chiar negru, mai brunetel asa, cu un zimbet bonom intins pe toata fata. Nu apuc sa-i raspund ca o schimba pe romaneste:”ia zi tata, cum ai ajuns pe aici?” Din vorba in vorba, aflu ca il cheama Vasile si ca locuieste in Hot Springs Arkansas de aproape zece ani. “Am venit aici dupa mai bine de 20 de ani in California; m-am oprit, am vazut locul si nu mi-a mai venit sa plec” se destainuie el. Mai aflu ca asemeni lui au procedat aproape o suta de familii de romani.  ”Vino sa vezi,  e ca la Calimanesti Caciulata, raiul pe pamant; poate te musca si pe tine sarpele si ingrosam colonia, ca si asa romana este poate a doua limba vorbita in oras” ma indeamna el facandu-mi sugubat cu ochiul. N-am dat curs invitatiei; un magazin de electronice in New Jersey era in criza de televizoare extraplate si trebuia sa ajung acolo sa-i scot din criza pe cei de pe coasta de est. Am schimbat numerele de telefon si a ramas stabilit ca la prima ocazie ma opresc sa-i intalnesc familia si prietenii.

                              Trecuse vreo luna de la intamplare cand am ajuns din nou in Hot Springs. De data aceasta aveam timp berechet. Ma caut in portmoneu, dau de biletelul pe care scrisesem numarul de telefon si, ce sa vezi? scris citet, de mana mea, era propriul meu numar de telefon. Banuiesc ca amicul meu din Arkansas a gasit in buzunar pe-al lui. Se pare ca am facut schimbul de biletele de doua ori. Nea Vasile, daca nu ti-am trecut pragul pana acum nu-i din cauza ca n-as fi vrut…bata-le norocul de biletele!

Clasa politica romaneasca? Ce gluma proasta!

 

                             

                         Cu mai bine de un deceniu in urma, pe micile ecrane ale romanilor de tranzitie se transmitea o reclama la nu mai stiu ce, din care vag imi mai amintesc “Ia uite la el, barbatul de 30 de ani, destept, frumos si cu bani”. Inspirat din susmentionatul slogan, un fitecine liberal cu pretentii de lider a gasit de cuviinta sa-si arate barbatia pe webcam ca deh, imunitatea functioneaza si in cazuri de lipsa bunului simt. Mai mult decat atat, prins cu mana la bijou-uri, are si tupeul sa spuna ca mancarimea i-a venit de la lipsa aerului conditionat. In loc sa traga brazda adanca, precum Novac si sa se ingroape in atoate iertatorul anonimat, raioasa capra politica isi salta coada mai sus  decat toate statuile Bratienilor luate la un loc.

                        Si pentru ca tot facem vorbire despre curvasaria politica, nu se cade sa trecem cu vederea un alt  exemplu de comportament cu felinar rosu la poarta. Mai deunazi, o voce din interiorul Partidului Conservator, fost Umanist, mai pe scurt, aripa politica a unui trust de presa se revolta din toti rarunchii cum ca  s-au saturat conservatorii de atata milogeala specifica oricarui partid remorca pentru ca de fiecare data au  fost uitati cand s-au facut cartile in cabina partidului tractor. Pai sa ne fie cu iertare stimabililor, daca nu va luau unii si altii la stanga ati fi fost acolo unde va este locul, alaturi de partidele lui Nica Leon, Iosipescu Zambra si ale altor politicieni de calibrul vostru. Hai sa fim seriosi; mai mult de un microbuz, hai autobuz, in care sa va plimbati intr-o singura tura membrii si simpatizantii ce credeti ca vi s-ar cuveni? Si va rog atentie, n-am zis duba, am zis autobuz; cuvantul duba ar da probabil insomnii unora dintre voi.

                            O tara in care toti fonfaitii speluncii politice se autoevalueaza drept monumente ale priapismului si se dedau la demonstratii live ale indemanarii in fata unor copile presupus inocente, fie ele si din Germania, nu poate pretinde ca are barbati de stat in toata puterea cuvantului. O  tara in care fostii prim secretari se erijeaza in apostoli ai democratiei pluraliste iar maharii “Iepocii de Aur” s-au convertit rapid la economia de piata, in mod direct sau prin intermediul ginerilor, fiilor si altor vlastare, cu bani Dumnezeu stie de unde, o tara in care leprele comuniste care nu au apucat o ciozvarta la imparteala cea mare din decembrie 1989 se considera victime ale sistemului nu poate pretinde ca are clasa politica.

Cum as putea sa ma satur de Romania mea?

                        Ma minunez cand citesc lehamitea unor indivizi, multi dintre ei asazis modelatori de opinie publica, dupa parerea mea, nedemni manuitori ai condeiului, atunci cand vine vorba de ceea ce sunt. O nefericita insiruire de  stapaniri nevrednice in tara noastra, dar toate trecatoare la fel ca orice alta desertaciune a acestei lumi a facut sa le incolteasca in minte samanta terfelirii a tot ceea ce fiecare dintre noi are mai sfant, insasi fiinta noastra sub soare.  Dusmani ai semintiei lor, au uitat ca in mormantul in care vor sa-si zavorasca sinele isi vor incuia pe veci parintii, fratii, colindele in pragul sarbatorilor si primul sarut. Nu poti sa dai totul deoparte fara sa sa te condamni pe tine insuti la ceea ce sortesti altora. Am facut multe greseli in viata; am platit, inca mai platesc, si nu stiu daca indeajuns pentru grozavia unora dintre faptele mele. Niciodata insa nu mi-a trecut prin minte sa reneg ceea ce sunt. Dezradacinat de ceva vreme, am simtit la inceput ca voi pieri in mijlocul acestei lumi pe care nu o intelegeam.  Dumnezeu s-a milostivit sa-mi dea sansa ramanerii alaturi de neamul meu chiar si la atata departare de radacini. Am descoperit aici o noua Romanie, de care ma bucur ori de cate ori ii trec pragul. O Romanie de care, ca sa ma satur, trebuie sa ma satur de fiecare in parte si de toti la un loc.

                         Cum sa ma satur de Valentin Got, un om a carui minte sclipitoare ar face sa paleasca de invidie o droaie de “telectuali” veniti cu pluta peste Atlantic?  Cum oare as putea s-o reneg pe Katica, sotia lui, cea care, in ciuda faptului, sau tocmai pentru faptul ca este unguroaica, ar putea da lectii de limba romana si de simtire romaneasca multor netrebnici care isi uita radacinile? Cum as putea sa ma satur de Augustin Lazar, cel nascut parca sa fie un umar pe care oricine poate plange si de a carui bunatate sufleteasca nu incetez sa ma minunez, ori de cantecele sale din Ardealul lasat in urma dar pastrat in inima lui mare cat toata apa ce a curs vreodata pe Mures? Cum as putea sa ma satur de prietenia Mihaelei,  o femeie careia nu cred ca vreodata i-a scapat vreo sudalma? As putea oare sa-i dau deoparte  pe Adrian si Liana Ciontos, sufletul manifestarilor romanesti din zona Sacramento? Cum sa uit oameni a caror prietenie ma onoreaza? S-ar pravali cerul cu stelele fiecaruia dintre noi peste nemernicia mea daca as putea vreodata sa uit de Abigail Budac, a carei voce ma trimite cu gandul la glasul ingerilor, ori de Ionut Budac, un munte de om in al carui suflet s-a topit toata mierea timpurie a salcamilor copilariei mele. Cum sa-i uit pe Dorel, pe Kathy, o alta unguroaica cu inima cat toata pusta maghiara si podisul Transilvaniei la un loc, pe Ruxandra, pe Sergiu, pe Petrica Sarbu si pe toti ceilalti, carora le cer iertare ca nu-i numesc aici. Cum sa nu fiu mandru  cand ii vad pe copiii  acestor minunati romani,  pe Andreea, pe Filip, pe Diana si pe toti ceilalti prinzandu-se cu bucurie la  ”Fecioreasca” ori la “Joc din Banat” chiar daca, crescuti aici fiind, mai scapa cate un “hai sa take a picture”. Toate acestea la un loc, si multe altele, despre care probabil vom vorbi cu alte prilejuri, ma impiedica sa uit si nu-mi dau voie sa ma satur de Romania mea

Mormonii sunt tot oameni. …Si ce oameni!

                     

                              Daca intri in Utah dinspre Nevada, pe Interstate 80 vei avea o priveliste dezolanta. Ma rog, dezolanta pentru noi, astia care inca mai avem in inima iarba verde de acasa. De cum treci “poarta” montana din Wendover-Nevada te vor intampina, cat vezi cu ochii, intinderi nesfarsite de sare si un vant de te da jos de pe picioare. Locul este de faima mondiala datorita cele mai mari suprafete perfect netede de pe Terra, unde nebunii supusi ai zeului Automobil isi incearca “jucariile”, in eterna cursa pentru titlul de cel mai rapid pamantean. Pista de sare de la Booneville, Utah, este Mecca urmasilor celor ce au construit “Blue Flame” si pe suratele acesteia. Dupa vreo ora de mers incepi sa deslusesti in aer o pacla cetos-galbuie, semn ca te apropii de Marele Lac Sarat ( Great Salt Lake), luciu de apa care a dat numele orasului Salt Lake City, capitala statului ce are ca emblema stupul de albine. Cand am ajuns in Utah pentru prima oara, cu doi ani in urma, am crezut ca emblema statului este un pic cam nepotrivita. Vegetatia locului este destul de saraca, cu exceptia catorva districte (counties). Munti cu aspect selenar, intinderi pietros/nisipoase unde “tumble weed”, dupa parerea mea o varianta locala a ciulinilor si cateva specii de arbusti piperniciti se ambitioneaza si creasca dintr-un sol neprietenos. Mai tarziu am aflat ca stupul de albine este simbolul perseverentei celor care au adastat aici pentru intaia oara, in cautarea unei noi patrii, ori fugind de blestematiile din cea veche. Cu siguranta, nu a fost usor sa transforme un teritoriu profund neprielnic intr-unul dintre cele mai decente si civilizate state ale federatiei. Spun asta in deplina cunostinta de cauza, in repetate randuri avand ocazia sa comunic si nu rareori sa colaborez cu americani din cele 48 de state prin care ma poarta armasarii putere ai truckului meu. Ca o curiozitate, inca nu am identificat varianta Utah a comportamentului “redneck”.

                         Nu demult, cand parcurile naturale Moab si Zion erau inca acoperite de zapada, primesc o incarcatura de apa minerala pentru Spanish Fork, Utah. Ajung la destinatie in toiul noptii, pe o ninsoare de nu vedeai la 10 metri in fata farurilor. Cum necum, intru pe un drum lateral care, in aparenta era cel catre beneficiarul incarcaturii. Gresit. Drumul se ingusta vazand cu ochii. De teama sa nu ma afund in vreun cotlon in care nu as fi putut intoarce ditamai hardughia opresc si cu lanterna in mana iau la pas drumul.  In mai putin de zece minute, un localnic, la volanul unui SUV imi facea semne disperate cu farurile si claxona de mama focului. Ma intorc din drum chiar cand omul isi oprea masina in spatele trailerului meu. Gandind ca poate i-am incalcat proprietatea incerc sa baigui cateva scuze, la care acesta imi raspunde cu un zambet larg.”Don’t worry” , ma opreste el. “Te-am vazut de pe autostrada si stiu ca drumul duce la o mlastina; de acolo nu ai mai fi iesit. Slava Domnului ca nu ai mers mai departe!”  Cand m-am apropiat de masina lui, am vazut doua mogaldete cu par balai zambindu-mi si facandu-mi semne prietenesti cu manutele. Adica omul, cu doi copii in masina, in loc sa-si vada de drum si sa-si duca odraslele acasa la ora la care acestea ar fi trebuit sa doarma, s-a oprit sa ajute un necunoscut. Ma intreb si va intreb si pe voi, oare cati am fi facut asta? S-a oferit sa ma piloteze pentru a ”da cu spatele” pana la iesirea in autostrada, mi-a aratat unde trebuia sa ajung si, inainte ca macar sa-i strang mana in semn de multumire, dus a fost. M-am gandit zile in sir la gestul acestuia. Inca mi se umezesc ochii cand imi amintesc cei doi ingerasi zambindu-mi prin parbrizul aburit.

                          Utah este locul in care a aparut Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor Zilelor din Urma, pe scurt Mormonii. Multi dintre locuitorii acestui stat sunt mormoni; probabil majoritatea. Probabil ca si binefacatorul meu este unul dintre acestia.  Se spun multe lucruri pe seama mormonilor; bune si rele. Cele rele se spun mai mult din necunoastere. Nu ma intereseaza felul lor de a fi,  felul in care isi traiesc viata spirituala. Totusi, daca unul dintre ei a avut aceasta pornire, de a da o mana de ajutor unui necunoscut, cele bune care se spun par a fi adevarate.