Coeur d’Alene; un Nume ca o Poveste de Dragoste

In pofida faptului ca iarna vine mai devreme, iar primavara se lasa indelung asteptata in aceasta parte a Americii, nordul Statelor Unite a fost totdeauna favoritul preumblarilor mele dintre Atlantic si Pacific. Sunt oameni pentru care nimic nu este mai incantator decat aridele state  New Mexico si Arizona, vesnic batute de vanturi purtand nori de praf si ghemotoace de ciulini dintr-o parte a desertului in alta. Sunt oameni pentru care peisajul aproape selenar din Utah, unde masive catedrale sapate de furia naturii in piatra, turnuri semete si arcade spectaculare strajuiesc nesfarsitele intinderi de sare este  tot ce si-ar putea dori in materie de maretie a naturii. De buna seama, nu suntem cu totii plamaditi din acelasi aluat si nici nu visam cu totii acelasi vis.

                         Se spune ca fiecare dintre noi, stramutat prin propria-i vointa, ori fortat de imprejurari, va cauta toata viata un loc in care clima si peisajul sunt asemeni aceluia in care a vazut lumina zilei. Crescut fiind sub fosnetul padurii ce se pravalea peste sat, umbland in lungile zile de vara in cautarea binecuvantatei ape, mangaind cu privirea copilului ce-am fost lanuri de grau si de porumb in bataia vantului, adastand indelung prin gradini si livezi mustind de arome, nu aveau cum sa ma incante locurile in care viata se zbate din greu sa-si proclame suprematia. Mai mult decat admiratie pentru tenacitatea bietelor vietati si a plantelor firave de a razbate in cele mai adverse unghere, precum si contemplarea propriei nimicnicii nu am simtit pentru intinderile de nisip si cetatile de piatra. Am fost si raman un iubitor al naturii vii, al verdelui inderptandu-si fata catre astrul zile, in susur de izvoare zglobii.  

             Asadar, precum va spuneam inca de la inceput, partea de nord a Statelor Unite este taramul meu de comuniune cu Maica Natura in aceasta parte de lume. Fie ca pornesti din Portland pe autostrada I 84 pentru a strabate defileul raului Columbia, curs de apa ce se constituie ca linie de demarcatie intre statele Washington si Oregon, fie ca startul il iei din vecinatatea golfului Puget Sound si te avanti peste trecatoarea Snoqualmie, urmand autostrada I 90 serpuind lin printre munti, tovarasi de drum iti vor fi fosnetul padurilor si iarba unduind in adierea vantului peste pasunile pe care, conform unei ziceri americane, vitele isi pasc drumul catre liman.

Daca vei opta pentru plecarea din Portland, drumul te va purta catre Ogden, nu departe de partiile ce au gazduit competitiile de schi din cadrul Jocurilor Olimpice de Iarna Salt Lake City -2002. De-a lungul celor peste opt sute de mile vei admira mai intai Mount Hood itindu-si vesnic inzapezita creasta dintre nori. Situata chiar la intrarea in fascinantele chei ale raului Columbia,  Cascada Multnomah este un alt punct de atractie pe care nu ai voie sa-l ratezi. Mergand mai departe catre Soare rasare, paralel cu apele involburate ale raului, vei ajunge la rezervatiile de indieni din nord estul Oregonului si din sudul statului Idaho, prilej de a face cunostinta cu arta traditionala a nativilor acestui continent. Merita mentionate orasele The Dalles, Baker si Ontario din Oregon, precum si Twin Falls, Mountain Home si  Boise din Idaho, acesta din urma fiind capitala statului, locuri unde, in masura in care te atrag povestile cuceririi Vestului Salbatic, poti afla lucruri interesante despre oamenii acelei vremi si despre faptele lor.   

                 Traseul ce incepe in inima orasului Seattle ofera infinit mai multa desfatare iubitorilor naturii. Iesit din stramtoarea furnicarului rutier supraetajat, ajungi in mai putin de o ora in South Bend, ultimul oras satelit al mamutului citadin ce-a pus stapanire pe intreaga parte de nord vest a statului Washington. Drumul urca abrupt, anevoios, trecand pe langa cele doua varfuri, de Vest si de Est ale masivului Snoqualmie. Puzderie de cabane si case de vacanta se ascund sub streasina muntelui, loc de refugiu al celor obositi de tumultul civilizatiei. De cealalta parte panta coboara la fel de abrupt. Odata ajunsi in Cle Elum, dealurile se indulcesc, coborand lin catre Ellensburg.  De o parte si de alta a soselei, pe terasele insorite, livezi de meri si podgorii dau binete soarelui. Intelegi aici de ce marul este considerat fructul emblematic al statului Washington si de ce respectivul stat este numit “The Evergreen State”.  Iernile aici sunt blande si verile racoroase. Traversand mai vechea noastra cunostinta, raul Columbia, care de data aceasta coboara spre sud, dinspre Canada catre Oregon, ajungem in partea de rasarit a Washingtonului. Aceleasi dealuri molcome, aceleasi livezi si podgorii, cu mentiunea ca aici intra in calcul cu drept de cultura majora cartoful. Coborand in Spokane Valley, unde se afla orasul cu acelasi nume, suntem deja cu un picior in Idaho. Spokane este cel mai important oras aflat in extremitatea estica a statului vesnic verde. Spokane este si numele raului care strabate valea, factor determinant in cresterea si inflorirea acestei asezari omenesti.

 Odata trecuti in patria cartofului, Idaho, muntii iau in stapanire peisajul, vestind apropierea de Montana, raiul vanatorilor si pescarilor. Trecand de Post Falls, ne apropiem de Coeur d’Alene, probabil cel mai frumos oras din nordul statului Idaho. Prins in chinga muntilor, raul Spokane se lupta din greu pentru a-si urma cursul catre intalnirea cu Snake River. Din aceasta lupta se naste lacul Coeur d’Alene, cel care adauga un plus de maretie si, cu siguranta, un imens potential turistic orasului cu acelasi nume. Cu mai bine de doua sute de ani in urma zona era vestita pentru punctele de negot dintre indienii nativi ai locului si negustorii francezi de blanuri. De aici si numele orasului, care reprezinta traducerea in limba franceza a numelui pe care indienii l-au dat locului. Coeur d’Alene inseamna “inima de priboi” , facand referire la modul spectaculos in care raul Spokane strapunge stransoarea muntelui, continuandu-si drumul.

            Am auzit pentru prima oara despre Coeur d’Alene cu aproape cinci ani in urma, cand, intr-un bar din Missoula, Montana, am fost invitat la masa unui grup de vanatori de elani. Judecand dupa pasiunea pe care unul dintre ei o punea vorbindu-ne despre acest oras, locul in care se nascuse, am inteles ca trebuie sa fie ceva deosebit nu numai pentru el. Cand mi-a venit randul sa-mi aduc contributia la continutul epic al serii le-am vorbit despre Regina Maria si despre inima ei pastrata vremelnic la Balcic, purtata apoi dintr-un loc intr-altul, dupa voia nevolnicilor uzurpatori ai Romaniei Mari. Pe cat m-am priceput le-am tradus din testamentul acesteia, in care spunea, intre altele: “Cand veti ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tacerii vesnice, care ramane pentru noi o mare taina. Si totusi, din marea dragoste ce ti-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajunga inca odata, chiar de dincolo de linistea mormantului.(…) Inainte de a tacea pentru vesnicie vreau sa-mi ridic, pentru ultima data, mainile pentru o binecuvantare.” M-am intrebat adeseori cat de mult stim noi oare despre suveranii Romaniei si cat de mult mai este de aflat. La cateva luni dupa aceasta intamplare aveam sa ajung in Coeur d’Alene, orasul cu nume frumos ca o poveste de dragoste. Am inteles atunci ca nimic nu era exagerat in descrierea facuta de vanatorul din Montana. Ori de cate ori trec insa prin acest oras, in primul rand imi amintesc de cea care i-a fost alaturi Regelui Ferdinand cel Loial si care i-a fost egala in dragostea pentru neamul si tara de adoptie. De nenumarate ori m-am oprit sa-mi petrec noaptea in Coeur d’Alene, sub mangaierea padurii, intr-o parcare amenajata pe un tapsan chiar deasupra lacului ce imbratiseaza muntele. Diminetile iti mangaie obrazul cu vantul de la nord mirosind a cetina si a zapada proaspat ravasita de turme de cerbi cautand firave smocuri de iarba. Acesta-i locul in care daca inchid ochii si ma las prada simturilor gandul ma poarta in Bucegi, in tara care-mi va fi pe veci locul pe care-l numesc Acasa.

Donner Pass; dureri uitate



In cei cativa ani in care am avut privilegiul sa vad America la ea acasa, de la Atlantic la Pacific si de la Marile Lacuri pana in Golful Mexic, nu putine au fost locurile in care maretia naturii mi-a taiat respiratia. Marele Canion, Parcul National Yellowstone, plantatiile de maslini ale Californiei, nisipul alb al plajelor Floridei sunt doar cateva locuri care imi vin in minte fara a face un efort de memorie. Am privit lumea de la peste patru mii de metri altitudine,  de pe creasta Muntilor Stancosi si am coborat la  aproape o suta  de metri sub nivelul marii, in nu mai putin faimoasa Vale a Mortii. Am ratacit pe urmele pasilor lui Elvis Presley prin Nashville, si am contrazis legile fizicii, stand intr-un picior in patru puncte simultan, la punctul de intersectie al statelor New Mexico, Utah, Arizona si Colorado. Am  contemplat  portretele  presedintilor Jefferson, Roosevelt, Washington si Lincoln sculptate pe versantul Muntelui Rushmore in Black Hills  si am  dormit sub cerul instelat al Desertului Arizona. Am cutreierat indeajuns sa-l fi facut invidios chiar si pe vagabondul genial al literaturii romane, Panait Istrati.

Alaturi de aceste locatii  simbol, cunoscute dealtfel pe toate meridianele globului, am descoperit in preumblarile mele,  maretia si tenacitea naturii umane, dar si  drame pe care au fost sortiti sa le traiasca oamenii acestor locuri. Am vizitat comunitati ale menonitilor in Iowa, Pennsylvania, Ohio ori Minnesota, populatii cu radacini majoritar germanice care refuza “binefacerile” progresului tehnic. Cu un stil de viata, simplu si curat, ca si al inaintasilor care  au poposit aici cu sute de ani in urma, ei compun un univers social paralel.  Lumea acestora este, cel putin in opinia mea, o lume a curateniei morale, a refuzului alienarii si a  bucuriilor cotidiene, traite alaturi de intreaga familie, de cele mai multe ori foarte numeroasa. Am intalnit in Montana, in cele doua Dakota, de Nord si de Sud, dar si in Oklahoma, comunitati ale indienilor care se lupta din rasputeri pentru a-si pastra identitatea, traditiile si locul in teritoriile stapanite candva exclusiv de bravii lor stramosi. M-a uimit dialectul creol al traitorilor in comunitatile izolate din sudul Louisianei si engleza aproape cantata, cu puternic accent scandinav, vorbita de urmasii colonistilor norvegieni din Minneapolis. Am baut tequilla cot la cot cu chicanos in Otay Mesa, am cunoscut indieni Navajo in Gallup, New Mexico si am stat la taclale cu vanatorii de elani in Missula, Montana.

Un loc aparte pe harta sentimentala a ratacirilor mele il ocupa Sierra,  masivul muntos aflat la granita  dintre statele California si Nevada. Donner Pass, acum o destinatie favorita celor ce iubesc vacantele pe partia de schi, este locul in care, cu  aproape doua sute de ani in urma s-a petrecut o drama  ale carei reverberatii imi dau fiori  ori de cate ori  il strabat . Plecand din Sacramento pe autostrada Interstate 80,  la nici doua ore de mers catre est, te afli in inima muntilor. Zapada se aseaza aici cu mult mai devreme decat in alte parti aflate pe aceeasi latitudine si zaboveste indelung, catre sfarsitul primaverii. Ceea ce acum constituie atractia principala a zonei a fost , cu doua secole in urma, motiv de destramare a unor aspiratii si a adus sfarsitul unora dintre visatorii acelei vremi.

La jumatatea veacului al nousprezecelea, din ce in ce mai multi pionieri parasesc vechile colonii pentru a-si incerca norocul in California si Oregon, noul Pamant al Fagaduintei. Carele incarcate cu tot ceea ce cautatorii unui nou inceput considerau ca vor avea trebuinta la noul camin, deplasandu-se greoi prin tinuturi necunoscute, abia de reuseau sa mearga douazeci, treizeci de kilometri pe zi, facand ca intreaga calatorie, de la est la vest, sa dureze uneori cate o jumatate de an. Parasind zona  cunoscuta astazi sub numele generic de Midwest,  convoaiele traversau teritoriul actualului stat Wyoming, ajungand in zona desertica din jurul Great Salt Lake, unde astazi se afla statul Utah. Traversarea desertului era una dintre pietrele de incercare ale pionierilor. Ultima si cea mai grea parte a calatoriei era Siera Nevada. Calauzele unor astfel de convoaie aveau de grija sa ajunga la poalele muntilor inainte de inceputul caderilor masive de zapada.

Familia lui George Donner, un fermier din Carolina de Nord, a hotarat sa se mute in primavara anului 1846 in vestul mustind de promisiunea unei vieti mai imbelsugate. Din varii motive, intre care o seama de neintelegeri cu calauza care trebuia sa-i conduca pana la destinatia finala, precum si  din cauza ploilor acelei primaveri,  care au incetinit nepermis de mult deplasarea convoiului,  Donner-ii si cei care li s-au alaturat au fost nevoiti sa patrunda in pe atunci neprietenosul lant muntos la vremea primelor viscole. Epuizati de lunga calatorie de-a latul continentului si de bolile care au secerat pe cativa dintre ei, au hotarat  totusi sa mearga inainte. Au fost nevoiti sa se opreasca langa Truckee, in apropierea lacului care acum le evoca memoria, Donner Lake. S-au adapostit in doua cabane, construite de alti pionieri cu cativa ani inainte, asteptand o imbunatatire a vremii, care nu avea sa vina curand. Gerul le-a ucis vitele si caii, lasandu-i si fara principala sursa de hrana si fara posibilitatea de a merge mai departe. Bolnavi, obositi, demoralizati, Donner-ii au trait momente de groaza, mergand pana la dezumanizare. Conform unora dintre supravietuitori, cei ce isi dadeau obstescul sfarsit ajungeau sa fie hrana supravietuitorilor. Cativa dintre cei care au reusit sa vada campiile inverzite ale Californiei in primavara urmatoare, au avut curajul sa povesteasca prin ce au trecut; cei mai multi au preferat sa taca, incercand cu disperare sa uite.

Donner Lake este o statiune montana cu mare trecere la iubitorii sporturilor de iarna… mii de turisti poposesc aici in fiecare an. Cativa au curiozitatea de a afla de unde vine numele locului, nume care povesteste despre dureri uitate.


Iarna nu-i ca vara nici la Unchiul Sam in batatura

                          Prima jumatate a lunii decembrie a fost marcata de masive caderi de zapada in jumatatea de nord a Statelor Unite, cu precadere in zona Marilor Lacuri. Cum de bafta la nenorociri nu am dus nicio data lipsa, taman in acea perioada s-a nimerit sa ma preumblu prin Wisconsin, Illinois, Iowa, Montana, Idaho si Washington, adica pe unde a jost vijelia mai prapastioasa. Cu scuze pentru calitatea fotografiilor, multe dintre ele “trase” in timp ce conduceam in conditii dificile, va prezint cateva imagini de pe autostrazile Nord Americane sub “teroarea alba”.

    

Inainte de “Marea Fulguiala” , la plecarea  din Florida

 

Greu de crezut ca aceasta este o autostrada “First Class”

Macar directiile sunt inca vizibile

Pana si Politia se mai blocheaza in nameti

Vehiculele de mici dimensiuni nu au avut nicio sansa

Daca mergi “bara la bara” in astfel de conditii ti-o cam cauti cu lumanarea

De intrat a intrat, sa vedem cum iese…

Nu asa se face o parcare laterala…culcat pe-o parte.

Credeti ca el a vrut sa intre acolo?

Un alt derapaj “minor”

 

 

 

Statistici si opinii

International

 

                                Se implinesc doi ani de cand am ajuns “pe drumuri” si nici vorba sa ma satur de “azi aici maine in Focsani”, cum se poate defini meseria asta de truck-torist. N-am sa tin discurs pe tema cu pricina; am sa va plictisesc cu cateva date statistice, hai sa zicem am sa ma dau iar mare, asa cum imi sta in caracter.

P1010012

                               In cele peste 700 de zile de birjarit am colindat prin 46 din cele 50 de state care compun SUA, de la socoteala scapandu-mi South Dakota, Vermont, Alaska si, bineinteles, Hawaii. Am parcurs echivalentul a de 25 de ori ocolul Pamantului pe la Ecuator, am schimbat trei truckuri, cu care am consumat peste 100 de tone de combustibil. In tot acest timp mi-am format opinii personale, unele dintre ele descrise in cateva postari, repet, personale, adica nu este necesar sa fie toata lumea de acord cu mine.De gustibus… cine-i contra se abtine. Se mananca cel mai bine in sud, in special in Memphis, Tenessee, cea mai buna bere se bea in Wisconsin (Nu vorbim de marci consacrate, ci de mici producatori locali). Wisconsin face si cea mai gustoasa branza, vinurile cele mai bune sunt, bineinteles, in California. In Utah am intalnit cei mai cumsecade americani, In Virginia am cumparat cele mai ieftine tigari; cele mai scumpe sunt in New York. Cele mai frumoase peisaje sunt in Pennsylvania, cele mai curate orase sunt in Arkansas. Bineinteles, cele mai multe cazinouri sunt in Las Vegas; Nevada este, deasemenea si singurul stat unde prostitutia este legala si impozitata ca la carte. Ca si probleme de trafic, Wyoming este locul unde am intalnit cele mai puternice vanturi, Oklahoma m-a blagoslovit cu vreo doua tornade, cele mai stricte legi in ceea ce priveste traficul rutier le au Ohio si Arkansas. Ar fi mai multe de spus, poate revin cu update…

 

P1010009

In patru locuri simultan

                         Stiu ca au fost alegeri europene si stiu (cu) ce ne-am ales. Stiu ca Emil Boc a fost in judetul Dambovita, adica un om mare a efectuat o vizita la nivel inalt prin partile mele natale, unde a trasat viitoarele albii ale raurilor de lapte si miere. Pe langa bunatatile promise de mai toate leprele ce i-au dus de nas pe romani, mai stiu si ce imi spun oamenii de rand despre ceea ce se intampla pe acolo. Pentru ca nu vreau sa va intristez, de data aceasta n-am sa mai  zic prea multe despre idiotii care ni se pretind carmaci. Vom avea alte ocazii sa recitam “Bocnind din bici pe langa Boc”. In treacat fie spus, acest politician de calibru redus, piticul porno de la Palatul Victoria hotarat sa lase  toata tara in nudul gol, mi-a devenit si mai nesuferit de cand l-a gratulat pe un puta verde de jurnalist cu apelativul de “derbedeul dracului”. Nu ca il am la inima pe Ciutac, etalonul starii de voma in mass media de satra, dar Titlul de Onoare Suprem “Derbedeul din Presa” este detinut pe veci de unul dintre putinii oameni cu a caror prietenie ma mandresc. Atat deocamdat pe teme interne si intestine. 

Seattle, WA 

     Seattle, locul unde daca nu ploua azi, a plouat ieri  si sigur va ploua si maine    

                          Ploua in Seattle.  Ploua cum numai aici se poate intampla, doar doua sute de zile pe an. E vineri seara si truck-ul meu este inca in service pentru revizia trimestriala. Numai o minune ma mai poate salva de la un plictistitor weekend rumegand la torentialele lui Bacovia. Si iata ca minunea se intampla. Un coleg nu-si poate incheia cursa de Dallas, Texas iar eu sunt singurul disponibil in zona. Cursa lejera; am trei zile sa ajung la destinatie. In mai putin de o ora, un roi de albinute pun laolalta gramada de fiare care zacea prin tot atelierul, supusa unor napraznice chinuri de lubrefiere slefuire si mai tot ce reda tinerete si vigoare unei masini care mananca peste o mie de kilometri pe zi.  Un pic trecut de miezul noptii si sunt gata de drum: bardaca de cafea la purtator, doua bidoane de apa, ceva merinde sa ma “aranesc” in desert si ochii la soseaua ce serpuieste printre Cascade, peste Tiger Summit, hat departe catre Walla Walla, Walula, Spokane si alte locuri cu nume care mai de care mai stranii. Imi fac traseul in minte si remarc cu bucurie ca voi traversa Monument Valley, una dintre cele mai pitoresti zone de pe teritoriul Statele Unite. Aici este locul unde s-au turnat cele mai multe westernuri din intreaga filmografie americana . Forme de relief cum doar aici intalnesti  iti taie respiratia. Dupa aproape opt ore de mers ajung la Mecca turismului de pe cuprinsul rezervatiei Navajo, la doi pasi si-o saritura de Marele Canion.

Autostrada in desert

 Nu-i asa ca din poza lipsesc doar John Wayne si calul lui?

                         In ignoranta lor demna de toata admiratia, fizicienii lumii se straduiesc sa ne convinga ca nu poti fi in mai multe locuri deodata. Ori esti in “hais” , ori in “cea”. Asta nu m-a impiedicat zilele trecute sa dau cu tifla stiintelor exacte si sa stau pentru un minut intr-un picior, in acelasi timp, in Utah, in Arizona, in New Mexico si in Colorado. In patru locuri simultan. Este vorba de “Four Corners” USA, loc in care se intalnesc cele patru susmentionate state ale federatiei, unul dintre putinele puncte de pe planeta, daca nu singurul, in care te poti afla, chiar ca in numele unui film de acum vreo doua decenii, “Sub patru steaguri”.  Daca mai punem la socoteala si rezervatiile Navajo si Hopi, putem sa spunem sase. Intru in zona turistica si remarc o droaie de mari sefi de trib, adunati in fata parcarii, dezbatand cea mai grava problema de la venirea “Fetelor palide” si anume, cum pentru numele Marelui Manitou o sa intre albul asta cu ditamai truckul in rezervatie. Doi ani de “covrigarie” imi dau insa indemanarea necesara si suficienta sa ma strecor ca un sarpe printre zecile de autovehicule pe care as fi putut sa le strivesc dintr-o rasucire de volan si nici macar sa nu aud scrasnitul de fiare contorsionate. 

Sub patru steaguri...ori sase

Acesta-i locul cu pricina, unde poti fi  si cu…si cu sufletul in Rai.  

                        Ajung la locul cu pricina, ma scobor din monstrul care bagase stabimea nativ americana in sperieti si dau o raita prin imprejurimi. Cateva poze, chiar si un filmulet, dupa care, ca orice turist care se respecta, hai sa dam iama printre tarabe, sa cumparam ceva amintiri de suvenire, ca sa vada invidiosii pe unde mi-a calcat 42-ul carpatin. Pe langa arta curat nativ americana, nu am scapat nici aici de avantul kitsch-ului. Cateva “originale” paturi Navajo 25% polyester, cani cu indieni incruntati, pe ale caror funduri este scris “Made in China”, evident fundurile canilor si alte minunatii ale civilizatiei izbind napraznic in crestet bunul simt. Bomboana pe coliva avea sa fie o frumoasa statueta de lut, arta cum altfel decat indiana, infatisand, tineti-va bine, pe Fecioara Maria si Pruncul Iisus. Satul de atata infuzie de spiritualitate ma intorc la batranul meu amic, lasat de unul singur in parcare. Agentul de paza ma intreaba al cui e drapelul care flutura in parbriz. Lamurit, imi arata ca stie si el cate ceva despre noi: “ah, russians, russians…”. Il las in plata Domnului Manitou si imi vad de drumul meu spre Dallas, nu inainte de a mai arunca o ultima privire catre peisajul magnific. Macar pe asta nu l-au “imbunatatit”. Inca!

Apus de soareApus de soare la ora la care in Romania se crapa de ziua 

Nea Vasile din Hot Springs

 Hot Springs, Arkansas

                            Primavara in Arkansas este ceva ce numai un condeier iscusit poate descrie in cuvinte. Atat de multa verdeata si o curatenie exemplara peste tot de parca toata lumea nu ar avea altceva de facut decat sa tunda iarba si sa mature strazile; ceva ce as fi crezut ca numai in albumele turistice poti gasi. Arkansas este unul dintre plamanii Unchiului Sam. Oamenii sunt simpli, binevoitori, iti zambesc cand ii intalnesti pe strada, se bucura enorm cand le spui cat de frumos este orasul lor. Intradevar, din cand in cand locurile sunt loviti de cate o urgie; mai o inundatie, mai o tornada, una peste alta insa, locul este o binecuvantare pentru ce-i care il locuiesc. 

                           In drum spre New Jersey, plecat fiind din San Antonio, Texas, m-am oprit pentru o gura de oxigen si o cafea in Hot Springs. in timp ce imi turnam cafeaua in termos, cineva din spate ma bate pe umar. “Daca bei asa multa cafea o sa ajungi negru ca mine” imi zice el in limba engleza. Ma intorc, ma uit la el, nu era chiar negru, mai brunetel asa, cu un zimbet bonom intins pe toata fata. Nu apuc sa-i raspund ca o schimba pe romaneste:”ia zi tata, cum ai ajuns pe aici?” Din vorba in vorba, aflu ca il cheama Vasile si ca locuieste in Hot Springs Arkansas de aproape zece ani. “Am venit aici dupa mai bine de 20 de ani in California; m-am oprit, am vazut locul si nu mi-a mai venit sa plec” se destainuie el. Mai aflu ca asemeni lui au procedat aproape o suta de familii de romani.  “Vino sa vezi,  e ca la Calimanesti Caciulata, raiul pe pamant; poate te musca si pe tine sarpele si ingrosam colonia, ca si asa romana este poate a doua limba vorbita in oras” ma indeamna el facandu-mi sugubat cu ochiul. N-am dat curs invitatiei; un magazin de electronice in New Jersey era in criza de televizoare extraplate si trebuia sa ajung acolo sa-i scot din criza pe cei de pe coasta de est. Am schimbat numerele de telefon si a ramas stabilit ca la prima ocazie ma opresc sa-i intalnesc familia si prietenii.

                              Trecuse vreo luna de la intamplare cand am ajuns din nou in Hot Springs. De data aceasta aveam timp berechet. Ma caut in portmoneu, dau de biletelul pe care scrisesem numarul de telefon si, ce sa vezi? scris citet, de mana mea, era propriul meu numar de telefon. Banuiesc ca amicul meu din Arkansas a gasit in buzunar pe-al lui. Se pare ca am facut schimbul de biletele de doua ori. Nea Vasile, daca nu ti-am trecut pragul pana acum nu-i din cauza ca n-as fi vrut…bata-le norocul de biletele!

Mormonii sunt tot oameni. …Si ce oameni!

                     Utah

                              Daca intri in Utah dinspre Nevada, pe Interstate 80 vei avea o priveliste dezolanta. Ma rog, dezolanta pentru noi, astia care inca mai avem in inima iarba verde de acasa. De cum treci “poarta” montana din Wendover-Nevada te vor intampina, cat vezi cu ochii, intinderi nesfarsite de sare si un vant de te da jos de pe picioare. Locul este de faima mondiala datorita cele mai mari suprafete perfect netede de pe Terra, unde nebunii supusi ai zeului Automobil isi incearca “jucariile”, in eterna cursa pentru titlul de cel mai rapid pamantean. Pista de sare de la Booneville, Utah, este Mecca urmasilor celor ce au construit “Blue Flame” si pe suratele acesteia. Dupa vreo ora de mers incepi sa deslusesti in aer o pacla cetos-galbuie, semn ca te apropii de Marele Lac Sarat ( Great Salt Lake), luciu de apa care a dat numele orasului Salt Lake City, capitala statului ce are ca emblema stupul de albine. Cand am ajuns in Utah pentru prima oara, cu doi ani in urma, am crezut ca emblema statului este un pic cam nepotrivita. Vegetatia locului este destul de saraca, cu exceptia catorva districte (counties). Munti cu aspect selenar, intinderi pietros/nisipoase unde “tumble weed”, dupa parerea mea o varianta locala a ciulinilor si cateva specii de arbusti piperniciti se ambitioneaza si creasca dintr-un sol neprietenos. Mai tarziu am aflat ca stupul de albine este simbolul perseverentei celor care au adastat aici pentru intaia oara, in cautarea unei noi patrii, ori fugind de blestematiile din cea veche. Cu siguranta, nu a fost usor sa transforme un teritoriu profund neprielnic intr-unul dintre cele mai decente si civilizate state ale federatiei. Spun asta in deplina cunostinta de cauza, in repetate randuri avand ocazia sa comunic si nu rareori sa colaborez cu americani din cele 48 de state prin care ma poarta armasarii putere ai truckului meu. Ca o curiozitate, inca nu am identificat varianta Utah a comportamentului “redneck”.

                         Nu demult, cand parcurile naturale Moab si Zion erau inca acoperite de zapada, primesc o incarcatura de apa minerala pentru Spanish Fork, Utah. Ajung la destinatie in toiul noptii, pe o ninsoare de nu vedeai la 10 metri in fata farurilor. Cum necum, intru pe un drum lateral care, in aparenta era cel catre beneficiarul incarcaturii. Gresit. Drumul se ingusta vazand cu ochii. De teama sa nu ma afund in vreun cotlon in care nu as fi putut intoarce ditamai hardughia opresc si cu lanterna in mana iau la pas drumul.  In mai putin de zece minute, un localnic, la volanul unui SUV imi facea semne disperate cu farurile si claxona de mama focului. Ma intorc din drum chiar cand omul isi oprea masina in spatele trailerului meu. Gandind ca poate i-am incalcat proprietatea incerc sa baigui cateva scuze, la care acesta imi raspunde cu un zambet larg.”Don’t worry” , ma opreste el. “Te-am vazut de pe autostrada si stiu ca drumul duce la o mlastina; de acolo nu ai mai fi iesit. Slava Domnului ca nu ai mers mai departe!”  Cand m-am apropiat de masina lui, am vazut doua mogaldete cu par balai zambindu-mi si facandu-mi semne prietenesti cu manutele. Adica omul, cu doi copii in masina, in loc sa-si vada de drum si sa-si duca odraslele acasa la ora la care acestea ar fi trebuit sa doarma, s-a oprit sa ajute un necunoscut. Ma intreb si va intreb si pe voi, oare cati am fi facut asta? S-a oferit sa ma piloteze pentru a “da cu spatele” pana la iesirea in autostrada, mi-a aratat unde trebuia sa ajung si, inainte ca macar sa-i strang mana in semn de multumire, dus a fost. M-am gandit zile in sir la gestul acestuia. Inca mi se umezesc ochii cand imi amintesc cei doi ingerasi zambindu-mi prin parbrizul aburit.

                          Utah este locul in care a aparut Biserica lui Iisus Hristos a Sfintilor Zilelor din Urma, pe scurt Mormonii. Multi dintre locuitorii acestui stat sunt mormoni; probabil majoritatea. Probabil ca si binefacatorul meu este unul dintre acestia.  Se spun multe lucruri pe seama mormonilor; bune si rele. Cele rele se spun mai mult din necunoastere. Nu ma intereseaza felul lor de a fi,  felul in care isi traiesc viata spirituala. Totusi, daca unul dintre ei a avut aceasta pornire, de a da o mana de ajutor unui necunoscut, cele bune care se spun par a fi adevarate.

  • Unde sa-ti dau de veste?

  • Colaborare

  • May 2020
    M T W T F S S
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Mai de demult

  • Au trecut pe aici

    • 15,369 Calatori virtuali
  • Free counters!