La o margine de suflet…

amurg de toamna

Se asezase tristetea pe ramul sperantei, de pe care visele se scuturau, unul cate unul, picaturi de lacrima tacuta in somnul trairii. Din colbul amintirilor, chemari ale bucuriilor apuse abia de mai razbateau prin perdeaua de deznadejde si noaptea era incarcata de mirosuri de spaima… Trecuse o vesnicie de la ultimul zambet si sufletul razvratit impotriva refuzului bucuriei, isi cauta alinarea in dureri invatate demult, de dinaintea rasaritului cel de pe urma. Pluteau in vazduh parfumuri de sfarsit de lume si dor de nefiinta si mi-am ridicat privirea spre cer, implorandu-L pe Cel Care Stie… “Doamne, nu-mi sfasia rasaritul tarziu cu cizma destinului!”… Cand m-am trezit, hergheliile dorintei scapasera din stransoarea temerii si ma chemau pe tapsanul zilei ce nu apucase inca sa se nasca…

In Amurg…

Il Guercino

 Guercino – San Paolo

                   Perdele de plumb imi coboara in amurg, peste privirile ce au incercat sa prinda un strop din sclipirea soarelui, intr-o toamna pe care amintirea primaverii mi-a daruit-o bogata. Ani de zile, drumul mi-a parut fara de sfarsit si “nu credeam sa-nvat…” ceea ce cu totii, intr-o buna zi invatam. Viata mi-a daruit un drum sinuos, serpuind printre muntii sperantei si haurile dezamagirii, am privit rasaritul bucuriei si apusul implinirii, am trecut prin vai ale plangerii si mi-am odihnit gandul in poieni insorite ale iubirii.

                   A fost o calatorie pe care uneori am ales-o, alteori am lasat-o sa ma aleaga. Mi-am spus ca mi-e bine atunci cand mi-a fost rau si n-am stiut cat de bine imi era cand raul se salasuise in gandurile mele. Am ras si am plans, am tradat, am fost tradat, mi-am vandut sufletul si am cumparat suflete, pentru cauze care, de cele mai multe ori, mi-au fost straine.

                  Am daruit bucurie si am daruit, deopotriva, lacrimi celor pe care am vrut sa-i pastrez in inima, cu atata ardoare, incat inimii i-au crescut zabrele, printre care, cei mai multi au evadat din stransoarea unei iubiri sufocante. Se zaresc portile prin care voi trece, daruindu-va tuturor libertatea de ma uita. Nu, nu ma tem si nici nu incerc sa domolesc pasul… Am stiut mereu ca nu exista calatorie fara sfarsit…

                 In amurg, vreau doar sa va spun tuturor ca nu am vrut sa va imputinez bucuria vietii, ci am visat sa daruiesc bucurie. Bucurati-va ca imi voi duce drumul pana la capat, nefiind purtat pe bratele milei. Voi trece prin poarta daurita cu inima incarcata de iubire pentru tot ce mi-a fost dat sa traiesc…

                 Va iubesc, dragii mei, pe toti cei cu care mi-am impartit timpul daruit de blanda ursita

 

Bantuit…

 

casa parasita

        “Opreste, Doamne, ceasornicul cu care ne masori destramarea” – Lucian Blaga

                        Se lasa seara peste intinderile nesfarsite ale Texasului si peste gandurile ce ma napadesc de-a valma, in noaptea in care, din toate lacasele sfinte ale romanilor se aude chemarea “Veniti de luati lumina”. Ca in mult prea multe alte randuri, sarbatoarea Invierii Mantuitorului ma gaseste ratacind pe drumul fara sfarsit, ori catre sfarsit. Bucuriilor ce mi le aduceau sarbatorile, de la o vreme, le iau locul dorurile, ori amintirile dragi, dintr-un paradis pierdut.

                         Mi-e dor de mirosul de cozonaci si de veselia copiilor pe ulitele satului, cu oua rosii in manutele lor, doar oleaca mai maricele decat pretioasele semne purpurii ale Sfintelor Pasti. Mi-e dor de tata, si de clinchetul paharelor la masa imbelsugata, unde era loc pentru noi toti, de aproape, ori veniti de departe. Timpuri apuse ma bantuie si ma intreaba de ce mi-am irosit anii. Mi-e dor de cei plecati si de cei ce vor ramane, dupa plecarea mea. Chiar de-as putea aduce inapoi acele vremuri, din piept, inima imi spune ca mult prea mult mi-am inveninat viata , pentru a ma mai putea bucura vreodata de ceea ce a ramas doar o amintire.  

                        De-a lungul si de-a latul fiintei, uneori chiar piezis, mi se strecoara cu ticalosie umbre ale indoielii, ce ar trebui sa nu mi se mai arate. Muncit de propriile-mi neputinte, gasesc suflete dragi, vinovate de nalucirile mele si stiu ca banuielile nemeritate dor, asa cum si pe mine m-ar durea neincrederea lor. Ma trezesc in zori, muncit de temeri si  adorm bantuit de nelinisti, un somn strafulgerat de amintiri din iadul din care am fost ridicat, cu o strangere de mana si cu o privire in ochi, calda si sincera. Schimonosit de durerea pe care singur mi-o daruiesc cu generozitate, schimonosesc chipuri calde in inchipuiri de cosmar.

                         Iarta-ma, Doamne, pentru tristetea ce ma bantuie in aceasta zi, in care intreaga fire ar trebui sa se bucure! Si voua, tuturor celor pe care va iubesc, dar nu am stiut nicicand sa o arat, in genunchi va cer iertare. Sa va fie tuturor viata ferita de naluciri si sa nu fiti nicicand bantuiti de viermele indoielii, care ucide suflete si lasa pe lume trupuri umblatoare.

Hristos a inviat!

Franturi de vesnicie…

mar inflorit

                   Am lasat, nu intamplator sa treaca pe langa mine cateva momente din existenta noastra, fara a le acorda atentia de care altadata se bucurau. Le-am lasat sa se strecoare discret intre amintiri, stiind ca multi alti iubitori ai cuvantului se vor apleca asupra lor, poate cu mult mai multa pricepere. Am hotarat, intr-un moment de iluminare, in care am inteles ca nu foloseste nimanui zugravirea desertaciunilor cotidiene, ca imi este mult mai bine, in primul rand mie insumi, si mai apoi, poate si altora, sa-mi pun gandurile in cuvinte, pe cat se poate, sa ma impart semenilor ce ar dori sa-mi cunoasca framantarile, atatea cate sunt, bucuriile, atatea cate mi-au ramas si sperantele, atatea cate nu s-au vandut deznadejdii, sa daruiesc fratilor mei intru visare, bucati neslefuite de traire.

                   Asemeni evreilor din diaspora, care isi insotesc fiecare sarbatoare a Pessah-ului cu urarea-promisiune “la anul, la Ierusalim”,  traiesc visul ca, macar in ceasurile de capatai ale fiintei mele, sa ma alatur celor dragi, bucurandu-ma, asa cum doar acasa am stiut sa o fac, de binecuvantarea iubirii aproapelui. Sunt multi ani, mult prea multi, de cand imi spun ca bucuriile sufletului mai pot astepta, ca inca mai am vreme de pierdut pe coclauri, ca inca nu a sosit vremea sa mangai iarba verde de acasa. Jumatatea de secol ce s-a scurs de cand am dat lumii de veste ca ma alatur traitorilor ei, ma face sa ma aplec cu mai mare grija asupra celor ce trebuie facute intr-o viata de om, pentru a se numi o viata implinita. Cautand printre tomurile ce scot la lumina ce inseamna a trai intru implinire, am inteles ca mai de pret decat orice altceva pe lume este sa-ti lasi inima sa-ti aleaga calea. Nu exista “mai tarziu”, si nici “alta data” atunci cand sufletul iti cere ceva la care a tanjit aproape o jumatate de veac.

                  Sarbatorile de la cumpana anilor m-au gasit de data aceasta acolo unde imi salasuiesc gandurile, alaturi de cei ce-mi sunt dragi  si multumit ca am avut indrazneala sa ma adun, macar pentru o vreme, de pe drumurile fara sfarsit, drumuri ce nu duc altundeva decat la poarta intrarii in neant. Am dat la o parte chemarile realului si mi-am daruit un dram din ceea ce nicicand nu am incetat sa caut,  nici chiar atunci cand nu mai credeam ca exista un liman la care imi pot gasi linistea gandului si bucuria de fiecare zi. M-am bucurat de creanga de mar ce a inflorit la doi pasi de iarna firii si mi-am jurat s-o port cu mine pana in ultima clipa a trecerii mele prin lume.

                  De la fereastra sufletului privesc cu dragoste aceasta creanga de mar inflorita intre nametii existentei, si chiar daca clipele in care mi se ingaduie sa ma imbat de aromele-i divine devin din ce in ce mai rare, din ce in ce mai scurte, de ce mi-e dat mai putin sa-i mangai cu privirea delicatele-i petale sfidandu-mi amurgul, de aceea imi intaresc convingerea ca fara aceasta bucurie tarzie, viata mea ar fi fost doar o irosire a darului divin. Din cand in cand, gardianul destinului ma invredniceste cu iesiri din cenusiul cotidian, lasandu-ma sa mangai aceasta creanga de vis, sa-i imbratisez mugurii si sa-i sarut coroana din care izvorasc bucuriile vietii.  Intors pe taramul nimanui si-al tuturor, ma macina dorul de acea frantura de vesnicie ce mi-a daruit-o Craciunul trecut. Mi-e dor, si mi-e bine, pentru ca acum stiu de ce mi-a fost dor dintotdeauna…

Intre doua tarmuri…

toamna trista

                     “Ma mai mint inc-o data ca-i bine si pun capul pe perna, si tac!”

                     De la o zi la alta mai apasat, tristetile toamnei vietii mi se aseaza peste suflet, umbrind amintirea unei veri cum n-am trait de atatia ani,  atat de multi, incat nici nu-mi mai amintesc sa fi trait vreodata. Franturi de vis, precum lumini venite dintr-un veac apus, imi brazdeaza amintirile din vremea in care speranta se tinea de mana cu dorinta, croind impreuna planuri pentru un maine care s-a incapatanat sa nu mai vina.

                    Spanzurat intre un ieri ce-a apus nenascut si un maine ce nu-mi vesteste nimic altceva decat apropierea clipei de bun ramas, prezentul ma indeamna sa ma supun unui destin ce nu mi l-am dorit vreodata, si nici nu l-am dorit nimanui altcuiva. Un prezent asemeni sufletului meu, rastignit intre doua tarmuri. Un tarm la care mi-am lasat visele si de unde inca mai aud chemari ale implinirii si un tarm al Golgotei pe care imi duc cu resemnare crucea painii celei spre fiinta.

                    Da-mi Doamne, puterea de a ma ierta pentru incapatanarea cu care ma mint ca imi este bine!

Despre Grecia, din nou… si despre oameni frumosi

030Thessaloniki; Bustul Amiralului Votsis strajuind Turnul Alb

            Scriam candva, pe cand dragostea mea pentru nepretuitele daruri ale culturii eline era doar un sentiment nascut din lecturi si din povestirile celor ce calcasera pamantul binecuvantat al Eladei, ca ma blestem sa nu-mi gasesc odihna pana ce soarele cald al Marii Egee nu-mi va mangaia fata. Dupa atatia ani in care mi-am tot spus “alta data”, vara aceasta mi-a daruit ceea ce am visat de atata vreme, cateva clipe cat o eternitate, intr-unul dintre nenumaratele locuri din Grecia, in care te poti regasi pe tine insuti, cautand la radacina spiritualitatii omenesti.

         Thessaloniki m-a intampinat cu soarele surazand in ferestre, cu oameni frumosi, de o frumusete care trece si dincolo de aspectul exterior si cu nenumarate locuri in care ne putem compara nimicnicia contemporana cu gloria vremurilor apuse. Nu voi lasa analfabetismul meu arheologic sa se dea in stamba, povestind despre Turnul Alb, emblema orasului, despre Catedrala Sfantul Dimitrie, despre Palatul lui Galeriu, imparatul in venele caruia curgea sange dac, ori despre oricare alt lacas ce face mandria acestui oras mirific. Nu ma voi avanta in elogii aduse trecutului acestui taram binecuvantat; pentru toate acestea, slava Domnului, existand mii de tomuri scrise, in toate limbile pamantului, de cei infinit mai priceputi decat mine.  Ca un culegator al comorilor sufletesti ce altii le risipesc cu darnicie, am sa va vorbesc despre frumusetea ce m-a inconjurat de cum am pasit pentru prima oara pe pamantul Macedoniei. Spun al Macedoniei, fara alte adaugiri pentru ca ma numar printre aceia care cred ca acest nume apartine exclusiv spiritualitatii grecesti, neluand in seama speculatiile geografiei politice.

           Din amurg si pana tarziu, catre dimineata, este vremea la care poti iesi sa-i admiri pe acesti oameni frumosi, grecii, in toata splendoarea lor. Tinere cu ten masliniu si ochi migdalati, asa cum trebuie sa fi fost si Elena cea care l-a facut pe Paris, Printul Troiei sa-si piarda mintile, iar pe batranul Priam cetatea, se plimba vesele pe aleile parcului din vecinatatea Turnului Alb. Nimic ostentativ, totul natural si de o frumusete ce iti taie respiratia.  Adolescenti volubili, zvelti si aratosi, isi insotesc discutiile aprinse cu gesturi largi si cu zambete si mai largi, gata oricand sa-ti dea o mana ajutor, daca te pierzi, ori daca vrei sa afli unde este un anume muzeu, o galerie de arta, ori, de ce nu, o anumita terasa, pe care cineva din tara ti-a recomandat-o. Pe faleza ce margineste Golful Thermaikos, tineri, copii de-abia deslusind cararea catre pubertate, isi  proclama dreptul de a descoperi primele semne ale iubirii, iar generatiile nascute inaintea lor ii privesc zambind  melancolic, amintindu-si probabil cum li s-a intamplat si lor cu ani in urma. Oameni de toate varstele isi exerseaza aptitudini sociale in alte parti de lume uitate, comunicarea interumana simpla, fara artificii si fara fatarnicie.  Terasele sunt ticsite si atmosfera este destinsa, vesela chiar, de o veselie  molipsitoare. Chiar credeti ca toti acesti oameni nu stiu nimic despre situatia economica, chiar niciunul dintre cei pe care i-am vazut nu se zbate, ori nu munceste din greu pentru a pune o paine pe masa? Mi-e greu sa cred! Cred, mai degraba ca, in intelepciunea lor lasata mostenire de Minerva, au inteles ca, pe langa toate cele de trebuinta, ori inchipuit de trebuinta, sunt datori sa isi traiasca viata, pentru ca viata nu are nici reluari, nici opriri ale timpului… Fie ca o traiesti, fie ca o irosesti, trece. Aceasta a fost ceea ce am indragit cel mai mult in zilele de intoarcere la propria mea fire, departe de tot ceea ce inseamna grija si temere pentru pasul urmator. Daca vreodata voi ajunge din nou cetatea ce poarta numele fiicei lui Filip al II lea, Thessalonike, sa stiti dorul de acesti oameni frumosi m-a adus inapoi, si dorul de mine insumi, asa cum am visat odata, demult ca voi fi.

          Iubitii mei frati intru visare, daca  prozaicul cotidian va incerca sa ucida farama de lirism ce se ascunde in fiecare dintre noi, mergeti in Grecia si reinvatati lectia bucuriilor, lectia bucuriilor marunte, cum imi spune cineva drag sufletului meu. Luati cu voi pe cineva a carui inima bate in acelasi ritm cu inima voastra, pentru ca nu-i bucurie deplina aceea pe care nu o impartasiti. Priviti acesti oameni frumosi si incercati sa traiti bucuria lor de a fi… Cu un dram de noroc, s-ar putea chiar sa va molipsiti de frumusetea lor.

          Reinvatati sa va tineti de mana, sa va priviti in ochi, reinvatati sa va bucurati de acest dar unic, ce l-am primit de la cei ce ne-au dat nume, viata!

Primavara Sufletelor Noastre

Yellow-roses

              Va stiu de dinainte de a ma sti pe mine insumi, asa cum fiecare dintre noi va stie. Nou venit in viata, inainte sa simt ca sunt, am simtit ca vreau. V-am simtit stirpea nobila o data cu linistea traita la sanul mamei si cu primele nopti in care v-am alungat somnul. Va stiu de cand imi indreptam primii pasi catre doua brate intinse la auzul cuvintelor magice “hai la mama!”. Va stiu din serile in care, dupa o zi de munca, de multe ori la lumina palida a lampii cu gaz, imi deschideati portile universului mirific al zanelor si fetilor frumosi, va stiu din ziua in care, de mana cu voi, am pasit speriat pentru prima oara pe poarta scolii.

              Va stiu de cand mana firava a invatatoarei mele mi-a cuprins mana  si a calauzit-o intru primele linioare si bastonase, catre alfabet si mai apoi catre cuvantul scris. Va stiu din vremea in care cantam impreuna, din vremea in care am invatat prima poezie si din vremea in care am scris prima poezie. V-ati bucurat alaturi de mine cu fiecare pas catre omul care aveam sa devin si v-au intristat delasarile, esecurile si, mai ales renuntarile mele .

            Va stiu de cand am pus pentru prima oara in causul palmei un vis si lumea mi s-a parut dintr-o data a-mi apartine cu toate frumusetile ei. Va stiu de la primele soapte in intuneric si de la prima bataie naravasa a inimii descoperind fiorul unic al primului sarut. Va stiu de cand am deprins taina trairii in doi si de la prima tradare. Va stiu din ziua in care mi-am calcat juramintele si din anii in care mi-am regretat nechibzuinta.

            Va stiu de cand ii luam pe Paler, si pe Blaga, si pe Arghezi drept martori, inchizitori si avocati ai trairilor noastre. Va stiu de cand am descoperit o privire calda chemandu-ma la tarm, dupa ani de rataciri prin oceanul singuratatii. Va stiu de cand am aflat ca exista un timp pentru toate, inclusiv un timp al iertarii propriilor rataciri. Va stiu de cand am inteles ca viata este un dar divin si, daca nu o traim cu bucurie, Cel care ne-a daruit-o se va mahni. Tot ceea ce sunt va datorez voua si numai eu sunt de vina pentru tot ceea ce as fi putut sa fiu si nu am devenit. Va stiu de la inceputuri si tot de atunci va iubesc. Ramaneti asa cum va stiu, Doamnelor, primavara sufletelor noastre. La multi ani!

Craciun Pribeag…

Winter storm hits Missouri

                   Peste culmile inzapezite ale Muntilor Stancosi, prima raza de soare vesteste sfarsitul hegemoniei intunericului, al umbrelor si gerului aspru. Cati ani au trecut oare de cand am primit ultima oara  colindatorii veniti sa vesteasca Nasterea Mantuitorului? De buna seama, trebuie sa fie multi, de vreme ce nu-mi mai amintesc cand s-a intamplat, daca s-a intamplat vreodata, sau nu-i decat o scornire a mintii mele plecate in cautarea bucuriilor netraite. Si totusi, cred ca s-a intamplat aievea, pentru ca aud si acum glasurile lor zglobii.

                  Este ceasul la care noi, beduinii moderni ai desertului de nea,  iesim zgribuliti din custile noastre metalice, adulmecand libertatea. Ger napraznic noaptea trecuta… Ne salutam unii pe altii cu “Merry Christmas” , chiar daca daca in sufletele noastre urarea suna in multe alte limbi ale pamantului… Vrem sa ne fim aproape unii altora, sa ne tinem loc unii altora de cei care ni se arata in amintirile despre Craciunul anilor copilariei, sa ne mintim ca nu suntem singuri intr-o lume care nu ne apartine…

                 Din nou ma prinde Craciunul pe drumuri, pribeag fara de tinta, colindator pe la curtile altora, cele mai multe cu portile zavorate. Ma intrebati de ce n-am mers acasa. Unde-i acasa? Chiar nu are nicio importanta daca ma aflu la o margine de drum, ori intr-o casa de om. Locul drag inimii mele in care m-as vindeca de toate dorurile aproape ca nu mai exista… Locul acela nu-i pe acest taram, nu-i pe acest tarm, ci la celalalt capat de lume… Un tarm prea indepartat! La multi ani tuturor; va iubesc!

           

Mai rasfirati, tovarasi candidati…

morti-revolutie

Sursa foto : Lumea Justitiei

                      Se apropie clipa in care cei care incearca sa va obtina voturile se vor simti dezlegati de blestemul de a va asculta pasurile si de a se preface ca-i intereseaza ceea ce va doare. Odata ziua alegerilor trecuta, voi veti reveni la necazurile cotidiene, iar ei se vor intoarce la traiul fara de griji. Din moment ce odata la patru ani  puteti, daca nu sa schimbati ceva in viata voastra, cel putin intr-a lor, luati aminte pe cine blagosloviti la urne.

                      Am trecut de curand in revista candidatii din cateva judete si am ramas consternat cate minti luminate si profund indoctrinate ale Epocii de Aur inca se mai avanta pe meterezele electorale, de parca Revolutia din Decembrie a fost doar un bal mascat, cu mortii luati pe proces verbal de la magazia de recuzita a teatrului istoriei contemporane. 

                      Nu va lasati inselati de aparente; acei copii care au primit acum aproape un sfert de veac gloante in locul painii au fost la fel de vii ca si voi. Inca n-au plecat de pe-aici toti parintii orfani ca sa-si intalneasca odraslele ce-si dorm pe veci visul de libertate. De-aproape un sfert de veac inca-i mai asteapta sa se intoarca de la joaca, de la scoala, ori chiar de la munca patriotica voluntar/obligatorie.

                      Nu-i greu sa-i recunoasteti pe acesti recuperati, reconditionati si refolositi ai istoriei recente. Unii au o pauza ciudata in autobiografie, de parca si-au facut somnul de frumusete timp de patruzeci de ani. Declara ca s-au nascut la jumatatea veacului trecut si, dupa o pauza de doua decenii, in care erau prea ocupati cu implinirile marete, te trezesti cu ei diplomati, secretari de stat, ministri in “tanara noastra democratie”.

                      O biografie cu gaura, la fel ca steagul Revolutiei, nu inseamna c-a fost ciuruita pe baricada de la Inter, ci este un semn de treburi necurate de partid si de stat pe stil vechi. Mai sunt si altii care isi impauneaza biografia cu diplome obtinute dupa echivalarea printr-un decret idiot a studiilor de la Academia “Stefan Gheorghiu”, pe care o redenumesc pompos Academia de Studii Economice si Social Politice, de parca Scoala de Mancat Fecale ar insemna altceva decat Scoala de Mancat Cacat.

                     Mai exista o a treia categorie,  as denumi-o Martorii lui Pingelica, indivizi carora nu le pasa de reactia asa-zisei pulimi,  care spun pe fata ca sub regimul criminal au dus la gura cu mana dreapta polonicul plin ochi de materialism dialectic si istoric. Aici se cade sa exemplificam. Candidatul Pargaru Ion de la Dambovita recunoaste fara sa-i pese de gura Targului ca Romania Socialista l-a trimis cu “neste treburi” si la rusi, si la yankei. Sa-i spuna lui Mutu, si nu-i vorba de ala cu mingea, ca s-a plimbat de la Rasarit la Apus fara sa-si fi sters macar bocancii pe presul de la usa primilor ascultatori ai tarii. Chiar asa, nici usturoi marxist n-a mancat si nici gura nu-i miroase a socialism stiintific?

                     Nu exclud ca sosirea lu’ gineri-su cu firman la conducerea PNL Dambovita dupa mazilirea unui politician liberal din categoria “rara avis”, cinstit si cu bun simt,  simultan cu ungerea domniei sale drept candidat liberal  la Colegiul 4 Targoviste sa fie doar o coincidenta. Ba nu, mai bine sa exclud, ca nu cred in coincidente. In acest caz particular am un singur sfat; decat sa gresiti alegand pe cine nu trebuie, mai bine alegeti pe cel care nu va place.

                     Votati-l pe Florin Popescu! Aud ca are niste deranjuri cu Justitia; n-are a face, daca a facut magariile de care se face vorbire, va plati. Au ajuns ei fosti prim-ministri la loc cu fereala de lumina soarelui. Nu-mi este prea drag, dar nici mai respingator decat un stalp al oranduirii rapuse cu pretul sangelui nu imi este. N-a studiat matematica la “Stefan Gheorghiu” ! Sunt constient ca imi voi pierde multi prieteni datorita acestor randuri. Se pune intrebarea insa daca aceia care ma vor acuza in fel si chip fara sa imi ia in considerare motivele acestei optiuni mi-au fost vreodata prieteni. Aceeasi greseala a facut si el cu zece ani in urma; m-a judecat! Eu nu judec pe nimeni, eu doar va spun ceea ce cred! Nici macar nu voi vota, pentru ca taxele mele merg la alta trezorerie si viata mea va fi aceeasi indiferent cine va trage Romania de haturi de luni incolo!                   

                   Inainte de a va da votul dinozaurilor tinuti artificial in viata gratie perfuziilor de dezinformare administrate voua si prisnitelor de nesimtire administrate lor, intrebati-i pe parintii eroilor revolutiei cum este sa-ti vizitezi pruncul la cimitir. Jucand rolul unui fost prim-secretar convertit la economia de piata, inegalabilul Dem Radulescu avea o replica, pe cat de hilara, pe atat de dureroasa: “acum construim capitalismul, ca socialismul l-am terminat”.  Din nefericire, viata politica romaneasca bate filmul la scor de maidan. Fostii fauritori ai socialismului biruitor la orase si sate se caciulesc la voi inca o data pentru o ciozvarta de bunastare, ca doar ei stiu cel mai bine cum bea poporul sampanie prin reprezentantii lui.

                      Va cer voua, celor care aveti puterea enorma a votului in mana, va cer sa opriti acest dans netrebnic de pe mormintele copiilor ucisi de bestia comunista. Iar celorlalti am a le spune doar cateva vorbe: Mai rasfirati baieti, mai rasfirati, tovarasi candidati!

Blestem si Binecuvantare

romania

“Eu n-am cerut sa fiu roman; am avut noroc!”

Petre Tutea

                               A vrut Dumnezeu ca neamul nostru sa aibe soarta lui Iov, sa treaca prin nenumarate incercari pentru a-si dovedi statornicia intru ale Sale si, in ciuda tuturor incercarilor sa ramana statornic menirii lui sub soare, multumind pentru tot ceea ce i-a mai ramas, de cele mai multe ori numai speranta. Si asemeni blandului Iov sa sa-si spuna “Domnul a dat, Domnul a luat…”

                              A vrut Dumnezeu sa nu plangem cand megiesii baci au ravnit la oile noastre mai multe, mandre si cornute, ci sa ne impacam cu ceea ce ne este sortit, repetand cu smerenie, precum in Rugaciunea Imparateasca, “Faca-se voia Ta!” Daca altii inca isi mai varsa sangele pentru pamantul fagaduintei, noi a trebuit sa ne multumim cu Cerul.

                            A vrut Dumnezeu sa ne zidim iubirile la temelia fiecarui templu, iar la sfarsit, cand turlele au stralucit semete in bataia soarelui, sa plecam intr-o lunga calatorie printre stele, iar din trupurile noastre sa izvorasca rodul zilei de maine.

                           A vrut Dumnezeu, in mila Lui nesfarsita sa ne binecuvanteze cu intelepciunea de a vedea desertaciunea celor lumesti si sa ne bucuram pe deplin de putinul care ne-a fost daruit la impartirea darurilor lumii.

                           Blestem si binecuvantare este soarta noastra, a romanilor, fie ca ne nastem, inflorim si ne stingem in vatra strabunilor, ori ca pribegim pe-un drum fara de sfarsit, in cautarea a ceea ce n-a fost sa fie. Tuturor celor care nu v-ati lepadat de binecuvantarea de a avea Romania in suflet, la multi ani!

  • Unde sa-ti dau de veste?

  • Colaborare

  • August 2020
    M T W T F S S
     12
    3456789
    10111213141516
    17181920212223
    24252627282930
    31  
  • Mai de demult

  • Au trecut pe aici

    • 15,454 Calatori virtuali
  • Free counters!