Franturi de vesnicie…

mar inflorit

                   Am lasat, nu intamplator sa treaca pe langa mine cateva momente din existenta noastra, fara a le acorda atentia de care altadata se bucurau. Le-am lasat sa se strecoare discret intre amintiri, stiind ca multi alti iubitori ai cuvantului se vor apleca asupra lor, poate cu mult mai multa pricepere. Am hotarat, intr-un moment de iluminare, in care am inteles ca nu foloseste nimanui zugravirea desertaciunilor cotidiene, ca imi este mult mai bine, in primul rand mie insumi, si mai apoi, poate si altora, sa-mi pun gandurile in cuvinte, pe cat se poate, sa ma impart semenilor ce ar dori sa-mi cunoasca framantarile, atatea cate sunt, bucuriile, atatea cate mi-au ramas si sperantele, atatea cate nu s-au vandut deznadejdii, sa daruiesc fratilor mei intru visare, bucati neslefuite de traire.

                   Asemeni evreilor din diaspora, care isi insotesc fiecare sarbatoare a Pessah-ului cu urarea-promisiune “la anul, la Ierusalim”,  traiesc visul ca, macar in ceasurile de capatai ale fiintei mele, sa ma alatur celor dragi, bucurandu-ma, asa cum doar acasa am stiut sa o fac, de binecuvantarea iubirii aproapelui. Sunt multi ani, mult prea multi, de cand imi spun ca bucuriile sufletului mai pot astepta, ca inca mai am vreme de pierdut pe coclauri, ca inca nu a sosit vremea sa mangai iarba verde de acasa. Jumatatea de secol ce s-a scurs de cand am dat lumii de veste ca ma alatur traitorilor ei, ma face sa ma aplec cu mai mare grija asupra celor ce trebuie facute intr-o viata de om, pentru a se numi o viata implinita. Cautand printre tomurile ce scot la lumina ce inseamna a trai intru implinire, am inteles ca mai de pret decat orice altceva pe lume este sa-ti lasi inima sa-ti aleaga calea. Nu exista “mai tarziu”, si nici “alta data” atunci cand sufletul iti cere ceva la care a tanjit aproape o jumatate de veac.

                  Sarbatorile de la cumpana anilor m-au gasit de data aceasta acolo unde imi salasuiesc gandurile, alaturi de cei ce-mi sunt dragi  si multumit ca am avut indrazneala sa ma adun, macar pentru o vreme, de pe drumurile fara sfarsit, drumuri ce nu duc altundeva decat la poarta intrarii in neant. Am dat la o parte chemarile realului si mi-am daruit un dram din ceea ce nicicand nu am incetat sa caut,  nici chiar atunci cand nu mai credeam ca exista un liman la care imi pot gasi linistea gandului si bucuria de fiecare zi. M-am bucurat de creanga de mar ce a inflorit la doi pasi de iarna firii si mi-am jurat s-o port cu mine pana in ultima clipa a trecerii mele prin lume.

                  De la fereastra sufletului privesc cu dragoste aceasta creanga de mar inflorita intre nametii existentei, si chiar daca clipele in care mi se ingaduie sa ma imbat de aromele-i divine devin din ce in ce mai rare, din ce in ce mai scurte, de ce mi-e dat mai putin sa-i mangai cu privirea delicatele-i petale sfidandu-mi amurgul, de aceea imi intaresc convingerea ca fara aceasta bucurie tarzie, viata mea ar fi fost doar o irosire a darului divin. Din cand in cand, gardianul destinului ma invredniceste cu iesiri din cenusiul cotidian, lasandu-ma sa mangai aceasta creanga de vis, sa-i imbratisez mugurii si sa-i sarut coroana din care izvorasc bucuriile vietii.  Intors pe taramul nimanui si-al tuturor, ma macina dorul de acea frantura de vesnicie ce mi-a daruit-o Craciunul trecut. Mi-e dor, si mi-e bine, pentru ca acum stiu de ce mi-a fost dor dintotdeauna…

Craciun Pribeag…

Winter storm hits Missouri

                   Peste culmile inzapezite ale Muntilor Stancosi, prima raza de soare vesteste sfarsitul hegemoniei intunericului, al umbrelor si gerului aspru. Cati ani au trecut oare de cand am primit ultima oara  colindatorii veniti sa vesteasca Nasterea Mantuitorului? De buna seama, trebuie sa fie multi, de vreme ce nu-mi mai amintesc cand s-a intamplat, daca s-a intamplat vreodata, sau nu-i decat o scornire a mintii mele plecate in cautarea bucuriilor netraite. Si totusi, cred ca s-a intamplat aievea, pentru ca aud si acum glasurile lor zglobii.

                  Este ceasul la care noi, beduinii moderni ai desertului de nea,  iesim zgribuliti din custile noastre metalice, adulmecand libertatea. Ger napraznic noaptea trecuta… Ne salutam unii pe altii cu “Merry Christmas” , chiar daca daca in sufletele noastre urarea suna in multe alte limbi ale pamantului… Vrem sa ne fim aproape unii altora, sa ne tinem loc unii altora de cei care ni se arata in amintirile despre Craciunul anilor copilariei, sa ne mintim ca nu suntem singuri intr-o lume care nu ne apartine…

                 Din nou ma prinde Craciunul pe drumuri, pribeag fara de tinta, colindator pe la curtile altora, cele mai multe cu portile zavorate. Ma intrebati de ce n-am mers acasa. Unde-i acasa? Chiar nu are nicio importanta daca ma aflu la o margine de drum, ori intr-o casa de om. Locul drag inimii mele in care m-as vindeca de toate dorurile aproape ca nu mai exista… Locul acela nu-i pe acest taram, nu-i pe acest tarm, ci la celalalt capat de lume… Un tarm prea indepartat! La multi ani tuturor; va iubesc!

           

Coeur d’Alene; un Nume ca o Poveste de Dragoste

In pofida faptului ca iarna vine mai devreme, iar primavara se lasa indelung asteptata in aceasta parte a Americii, nordul Statelor Unite a fost totdeauna favoritul preumblarilor mele dintre Atlantic si Pacific. Sunt oameni pentru care nimic nu este mai incantator decat aridele state  New Mexico si Arizona, vesnic batute de vanturi purtand nori de praf si ghemotoace de ciulini dintr-o parte a desertului in alta. Sunt oameni pentru care peisajul aproape selenar din Utah, unde masive catedrale sapate de furia naturii in piatra, turnuri semete si arcade spectaculare strajuiesc nesfarsitele intinderi de sare este  tot ce si-ar putea dori in materie de maretie a naturii. De buna seama, nu suntem cu totii plamaditi din acelasi aluat si nici nu visam cu totii acelasi vis.

                         Se spune ca fiecare dintre noi, stramutat prin propria-i vointa, ori fortat de imprejurari, va cauta toata viata un loc in care clima si peisajul sunt asemeni aceluia in care a vazut lumina zilei. Crescut fiind sub fosnetul padurii ce se pravalea peste sat, umbland in lungile zile de vara in cautarea binecuvantatei ape, mangaind cu privirea copilului ce-am fost lanuri de grau si de porumb in bataia vantului, adastand indelung prin gradini si livezi mustind de arome, nu aveau cum sa ma incante locurile in care viata se zbate din greu sa-si proclame suprematia. Mai mult decat admiratie pentru tenacitatea bietelor vietati si a plantelor firave de a razbate in cele mai adverse unghere, precum si contemplarea propriei nimicnicii nu am simtit pentru intinderile de nisip si cetatile de piatra. Am fost si raman un iubitor al naturii vii, al verdelui inderptandu-si fata catre astrul zile, in susur de izvoare zglobii.  

             Asadar, precum va spuneam inca de la inceput, partea de nord a Statelor Unite este taramul meu de comuniune cu Maica Natura in aceasta parte de lume. Fie ca pornesti din Portland pe autostrada I 84 pentru a strabate defileul raului Columbia, curs de apa ce se constituie ca linie de demarcatie intre statele Washington si Oregon, fie ca startul il iei din vecinatatea golfului Puget Sound si te avanti peste trecatoarea Snoqualmie, urmand autostrada I 90 serpuind lin printre munti, tovarasi de drum iti vor fi fosnetul padurilor si iarba unduind in adierea vantului peste pasunile pe care, conform unei ziceri americane, vitele isi pasc drumul catre liman.

Daca vei opta pentru plecarea din Portland, drumul te va purta catre Ogden, nu departe de partiile ce au gazduit competitiile de schi din cadrul Jocurilor Olimpice de Iarna Salt Lake City -2002. De-a lungul celor peste opt sute de mile vei admira mai intai Mount Hood itindu-si vesnic inzapezita creasta dintre nori. Situata chiar la intrarea in fascinantele chei ale raului Columbia,  Cascada Multnomah este un alt punct de atractie pe care nu ai voie sa-l ratezi. Mergand mai departe catre Soare rasare, paralel cu apele involburate ale raului, vei ajunge la rezervatiile de indieni din nord estul Oregonului si din sudul statului Idaho, prilej de a face cunostinta cu arta traditionala a nativilor acestui continent. Merita mentionate orasele The Dalles, Baker si Ontario din Oregon, precum si Twin Falls, Mountain Home si  Boise din Idaho, acesta din urma fiind capitala statului, locuri unde, in masura in care te atrag povestile cuceririi Vestului Salbatic, poti afla lucruri interesante despre oamenii acelei vremi si despre faptele lor.   

                 Traseul ce incepe in inima orasului Seattle ofera infinit mai multa desfatare iubitorilor naturii. Iesit din stramtoarea furnicarului rutier supraetajat, ajungi in mai putin de o ora in South Bend, ultimul oras satelit al mamutului citadin ce-a pus stapanire pe intreaga parte de nord vest a statului Washington. Drumul urca abrupt, anevoios, trecand pe langa cele doua varfuri, de Vest si de Est ale masivului Snoqualmie. Puzderie de cabane si case de vacanta se ascund sub streasina muntelui, loc de refugiu al celor obositi de tumultul civilizatiei. De cealalta parte panta coboara la fel de abrupt. Odata ajunsi in Cle Elum, dealurile se indulcesc, coborand lin catre Ellensburg.  De o parte si de alta a soselei, pe terasele insorite, livezi de meri si podgorii dau binete soarelui. Intelegi aici de ce marul este considerat fructul emblematic al statului Washington si de ce respectivul stat este numit “The Evergreen State”.  Iernile aici sunt blande si verile racoroase. Traversand mai vechea noastra cunostinta, raul Columbia, care de data aceasta coboara spre sud, dinspre Canada catre Oregon, ajungem in partea de rasarit a Washingtonului. Aceleasi dealuri molcome, aceleasi livezi si podgorii, cu mentiunea ca aici intra in calcul cu drept de cultura majora cartoful. Coborand in Spokane Valley, unde se afla orasul cu acelasi nume, suntem deja cu un picior in Idaho. Spokane este cel mai important oras aflat in extremitatea estica a statului vesnic verde. Spokane este si numele raului care strabate valea, factor determinant in cresterea si inflorirea acestei asezari omenesti.

 Odata trecuti in patria cartofului, Idaho, muntii iau in stapanire peisajul, vestind apropierea de Montana, raiul vanatorilor si pescarilor. Trecand de Post Falls, ne apropiem de Coeur d’Alene, probabil cel mai frumos oras din nordul statului Idaho. Prins in chinga muntilor, raul Spokane se lupta din greu pentru a-si urma cursul catre intalnirea cu Snake River. Din aceasta lupta se naste lacul Coeur d’Alene, cel care adauga un plus de maretie si, cu siguranta, un imens potential turistic orasului cu acelasi nume. Cu mai bine de doua sute de ani in urma zona era vestita pentru punctele de negot dintre indienii nativi ai locului si negustorii francezi de blanuri. De aici si numele orasului, care reprezinta traducerea in limba franceza a numelui pe care indienii l-au dat locului. Coeur d’Alene inseamna “inima de priboi” , facand referire la modul spectaculos in care raul Spokane strapunge stransoarea muntelui, continuandu-si drumul.

            Am auzit pentru prima oara despre Coeur d’Alene cu aproape cinci ani in urma, cand, intr-un bar din Missoula, Montana, am fost invitat la masa unui grup de vanatori de elani. Judecand dupa pasiunea pe care unul dintre ei o punea vorbindu-ne despre acest oras, locul in care se nascuse, am inteles ca trebuie sa fie ceva deosebit nu numai pentru el. Cand mi-a venit randul sa-mi aduc contributia la continutul epic al serii le-am vorbit despre Regina Maria si despre inima ei pastrata vremelnic la Balcic, purtata apoi dintr-un loc intr-altul, dupa voia nevolnicilor uzurpatori ai Romaniei Mari. Pe cat m-am priceput le-am tradus din testamentul acesteia, in care spunea, intre altele: “Cand veti ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tacerii vesnice, care ramane pentru noi o mare taina. Si totusi, din marea dragoste ce ti-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajunga inca odata, chiar de dincolo de linistea mormantului.(…) Inainte de a tacea pentru vesnicie vreau sa-mi ridic, pentru ultima data, mainile pentru o binecuvantare.” M-am intrebat adeseori cat de mult stim noi oare despre suveranii Romaniei si cat de mult mai este de aflat. La cateva luni dupa aceasta intamplare aveam sa ajung in Coeur d’Alene, orasul cu nume frumos ca o poveste de dragoste. Am inteles atunci ca nimic nu era exagerat in descrierea facuta de vanatorul din Montana. Ori de cate ori trec insa prin acest oras, in primul rand imi amintesc de cea care i-a fost alaturi Regelui Ferdinand cel Loial si care i-a fost egala in dragostea pentru neamul si tara de adoptie. De nenumarate ori m-am oprit sa-mi petrec noaptea in Coeur d’Alene, sub mangaierea padurii, intr-o parcare amenajata pe un tapsan chiar deasupra lacului ce imbratiseaza muntele. Diminetile iti mangaie obrazul cu vantul de la nord mirosind a cetina si a zapada proaspat ravasita de turme de cerbi cautand firave smocuri de iarba. Acesta-i locul in care daca inchid ochii si ma las prada simturilor gandul ma poarta in Bucegi, in tara care-mi va fi pe veci locul pe care-l numesc Acasa.

  • Unde sa-ti dau de veste?

  • Colaborare

  • May 2020
    M T W T F S S
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Mai de demult

  • Au trecut pe aici

    • 15,369 Calatori virtuali
  • Free counters!