In Amurg…

Il Guercino

 Guercino – San Paolo

                   Perdele de plumb imi coboara in amurg, peste privirile ce au incercat sa prinda un strop din sclipirea soarelui, intr-o toamna pe care amintirea primaverii mi-a daruit-o bogata. Ani de zile, drumul mi-a parut fara de sfarsit si “nu credeam sa-nvat…” ceea ce cu totii, intr-o buna zi invatam. Viata mi-a daruit un drum sinuos, serpuind printre muntii sperantei si haurile dezamagirii, am privit rasaritul bucuriei si apusul implinirii, am trecut prin vai ale plangerii si mi-am odihnit gandul in poieni insorite ale iubirii.

                   A fost o calatorie pe care uneori am ales-o, alteori am lasat-o sa ma aleaga. Mi-am spus ca mi-e bine atunci cand mi-a fost rau si n-am stiut cat de bine imi era cand raul se salasuise in gandurile mele. Am ras si am plans, am tradat, am fost tradat, mi-am vandut sufletul si am cumparat suflete, pentru cauze care, de cele mai multe ori, mi-au fost straine.

                  Am daruit bucurie si am daruit, deopotriva, lacrimi celor pe care am vrut sa-i pastrez in inima, cu atata ardoare, incat inimii i-au crescut zabrele, printre care, cei mai multi au evadat din stransoarea unei iubiri sufocante. Se zaresc portile prin care voi trece, daruindu-va tuturor libertatea de ma uita. Nu, nu ma tem si nici nu incerc sa domolesc pasul… Am stiut mereu ca nu exista calatorie fara sfarsit…

                 In amurg, vreau doar sa va spun tuturor ca nu am vrut sa va imputinez bucuria vietii, ci am visat sa daruiesc bucurie. Bucurati-va ca imi voi duce drumul pana la capat, nefiind purtat pe bratele milei. Voi trece prin poarta daurita cu inima incarcata de iubire pentru tot ce mi-a fost dat sa traiesc…

                 Va iubesc, dragii mei, pe toti cei cu care mi-am impartit timpul daruit de blanda ursita

 

Donner Pass; dureri uitate



In cei cativa ani in care am avut privilegiul sa vad America la ea acasa, de la Atlantic la Pacific si de la Marile Lacuri pana in Golful Mexic, nu putine au fost locurile in care maretia naturii mi-a taiat respiratia. Marele Canion, Parcul National Yellowstone, plantatiile de maslini ale Californiei, nisipul alb al plajelor Floridei sunt doar cateva locuri care imi vin in minte fara a face un efort de memorie. Am privit lumea de la peste patru mii de metri altitudine,  de pe creasta Muntilor Stancosi si am coborat la  aproape o suta  de metri sub nivelul marii, in nu mai putin faimoasa Vale a Mortii. Am ratacit pe urmele pasilor lui Elvis Presley prin Nashville, si am contrazis legile fizicii, stand intr-un picior in patru puncte simultan, la punctul de intersectie al statelor New Mexico, Utah, Arizona si Colorado. Am  contemplat  portretele  presedintilor Jefferson, Roosevelt, Washington si Lincoln sculptate pe versantul Muntelui Rushmore in Black Hills  si am  dormit sub cerul instelat al Desertului Arizona. Am cutreierat indeajuns sa-l fi facut invidios chiar si pe vagabondul genial al literaturii romane, Panait Istrati.

Alaturi de aceste locatii  simbol, cunoscute dealtfel pe toate meridianele globului, am descoperit in preumblarile mele,  maretia si tenacitea naturii umane, dar si  drame pe care au fost sortiti sa le traiasca oamenii acestor locuri. Am vizitat comunitati ale menonitilor in Iowa, Pennsylvania, Ohio ori Minnesota, populatii cu radacini majoritar germanice care refuza “binefacerile” progresului tehnic. Cu un stil de viata, simplu si curat, ca si al inaintasilor care  au poposit aici cu sute de ani in urma, ei compun un univers social paralel.  Lumea acestora este, cel putin in opinia mea, o lume a curateniei morale, a refuzului alienarii si a  bucuriilor cotidiene, traite alaturi de intreaga familie, de cele mai multe ori foarte numeroasa. Am intalnit in Montana, in cele doua Dakota, de Nord si de Sud, dar si in Oklahoma, comunitati ale indienilor care se lupta din rasputeri pentru a-si pastra identitatea, traditiile si locul in teritoriile stapanite candva exclusiv de bravii lor stramosi. M-a uimit dialectul creol al traitorilor in comunitatile izolate din sudul Louisianei si engleza aproape cantata, cu puternic accent scandinav, vorbita de urmasii colonistilor norvegieni din Minneapolis. Am baut tequilla cot la cot cu chicanos in Otay Mesa, am cunoscut indieni Navajo in Gallup, New Mexico si am stat la taclale cu vanatorii de elani in Missula, Montana.

Un loc aparte pe harta sentimentala a ratacirilor mele il ocupa Sierra,  masivul muntos aflat la granita  dintre statele California si Nevada. Donner Pass, acum o destinatie favorita celor ce iubesc vacantele pe partia de schi, este locul in care, cu  aproape doua sute de ani in urma s-a petrecut o drama  ale carei reverberatii imi dau fiori  ori de cate ori  il strabat . Plecand din Sacramento pe autostrada Interstate 80,  la nici doua ore de mers catre est, te afli in inima muntilor. Zapada se aseaza aici cu mult mai devreme decat in alte parti aflate pe aceeasi latitudine si zaboveste indelung, catre sfarsitul primaverii. Ceea ce acum constituie atractia principala a zonei a fost , cu doua secole in urma, motiv de destramare a unor aspiratii si a adus sfarsitul unora dintre visatorii acelei vremi.

La jumatatea veacului al nousprezecelea, din ce in ce mai multi pionieri parasesc vechile colonii pentru a-si incerca norocul in California si Oregon, noul Pamant al Fagaduintei. Carele incarcate cu tot ceea ce cautatorii unui nou inceput considerau ca vor avea trebuinta la noul camin, deplasandu-se greoi prin tinuturi necunoscute, abia de reuseau sa mearga douazeci, treizeci de kilometri pe zi, facand ca intreaga calatorie, de la est la vest, sa dureze uneori cate o jumatate de an. Parasind zona  cunoscuta astazi sub numele generic de Midwest,  convoaiele traversau teritoriul actualului stat Wyoming, ajungand in zona desertica din jurul Great Salt Lake, unde astazi se afla statul Utah. Traversarea desertului era una dintre pietrele de incercare ale pionierilor. Ultima si cea mai grea parte a calatoriei era Siera Nevada. Calauzele unor astfel de convoaie aveau de grija sa ajunga la poalele muntilor inainte de inceputul caderilor masive de zapada.

Familia lui George Donner, un fermier din Carolina de Nord, a hotarat sa se mute in primavara anului 1846 in vestul mustind de promisiunea unei vieti mai imbelsugate. Din varii motive, intre care o seama de neintelegeri cu calauza care trebuia sa-i conduca pana la destinatia finala, precum si  din cauza ploilor acelei primaveri,  care au incetinit nepermis de mult deplasarea convoiului,  Donner-ii si cei care li s-au alaturat au fost nevoiti sa patrunda in pe atunci neprietenosul lant muntos la vremea primelor viscole. Epuizati de lunga calatorie de-a latul continentului si de bolile care au secerat pe cativa dintre ei, au hotarat  totusi sa mearga inainte. Au fost nevoiti sa se opreasca langa Truckee, in apropierea lacului care acum le evoca memoria, Donner Lake. S-au adapostit in doua cabane, construite de alti pionieri cu cativa ani inainte, asteptand o imbunatatire a vremii, care nu avea sa vina curand. Gerul le-a ucis vitele si caii, lasandu-i si fara principala sursa de hrana si fara posibilitatea de a merge mai departe. Bolnavi, obositi, demoralizati, Donner-ii au trait momente de groaza, mergand pana la dezumanizare. Conform unora dintre supravietuitori, cei ce isi dadeau obstescul sfarsit ajungeau sa fie hrana supravietuitorilor. Cativa dintre cei care au reusit sa vada campiile inverzite ale Californiei in primavara urmatoare, au avut curajul sa povesteasca prin ce au trecut; cei mai multi au preferat sa taca, incercand cu disperare sa uite.

Donner Lake este o statiune montana cu mare trecere la iubitorii sporturilor de iarna… mii de turisti poposesc aici in fiecare an. Cativa au curiozitatea de a afla de unde vine numele locului, nume care povesteste despre dureri uitate.


  • Unde sa-ti dau de veste?

  • Colaborare

  • February 2020
    M T W T F S S
    « Sep    
     12
    3456789
    10111213141516
    17181920212223
    242526272829  
  • Mai de demult

  • Au trecut pe aici

    • 15,336 Calatori virtuali
  • Free counters!