Franturi de vesnicie…

mar inflorit

                   Am lasat, nu intamplator sa treaca pe langa mine cateva momente din existenta noastra, fara a le acorda atentia de care altadata se bucurau. Le-am lasat sa se strecoare discret intre amintiri, stiind ca multi alti iubitori ai cuvantului se vor apleca asupra lor, poate cu mult mai multa pricepere. Am hotarat, intr-un moment de iluminare, in care am inteles ca nu foloseste nimanui zugravirea desertaciunilor cotidiene, ca imi este mult mai bine, in primul rand mie insumi, si mai apoi, poate si altora, sa-mi pun gandurile in cuvinte, pe cat se poate, sa ma impart semenilor ce ar dori sa-mi cunoasca framantarile, atatea cate sunt, bucuriile, atatea cate mi-au ramas si sperantele, atatea cate nu s-au vandut deznadejdii, sa daruiesc fratilor mei intru visare, bucati neslefuite de traire.

                   Asemeni evreilor din diaspora, care isi insotesc fiecare sarbatoare a Pessah-ului cu urarea-promisiune “la anul, la Ierusalim”,  traiesc visul ca, macar in ceasurile de capatai ale fiintei mele, sa ma alatur celor dragi, bucurandu-ma, asa cum doar acasa am stiut sa o fac, de binecuvantarea iubirii aproapelui. Sunt multi ani, mult prea multi, de cand imi spun ca bucuriile sufletului mai pot astepta, ca inca mai am vreme de pierdut pe coclauri, ca inca nu a sosit vremea sa mangai iarba verde de acasa. Jumatatea de secol ce s-a scurs de cand am dat lumii de veste ca ma alatur traitorilor ei, ma face sa ma aplec cu mai mare grija asupra celor ce trebuie facute intr-o viata de om, pentru a se numi o viata implinita. Cautand printre tomurile ce scot la lumina ce inseamna a trai intru implinire, am inteles ca mai de pret decat orice altceva pe lume este sa-ti lasi inima sa-ti aleaga calea. Nu exista “mai tarziu”, si nici “alta data” atunci cand sufletul iti cere ceva la care a tanjit aproape o jumatate de veac.

                  Sarbatorile de la cumpana anilor m-au gasit de data aceasta acolo unde imi salasuiesc gandurile, alaturi de cei ce-mi sunt dragi  si multumit ca am avut indrazneala sa ma adun, macar pentru o vreme, de pe drumurile fara sfarsit, drumuri ce nu duc altundeva decat la poarta intrarii in neant. Am dat la o parte chemarile realului si mi-am daruit un dram din ceea ce nicicand nu am incetat sa caut,  nici chiar atunci cand nu mai credeam ca exista un liman la care imi pot gasi linistea gandului si bucuria de fiecare zi. M-am bucurat de creanga de mar ce a inflorit la doi pasi de iarna firii si mi-am jurat s-o port cu mine pana in ultima clipa a trecerii mele prin lume.

                  De la fereastra sufletului privesc cu dragoste aceasta creanga de mar inflorita intre nametii existentei, si chiar daca clipele in care mi se ingaduie sa ma imbat de aromele-i divine devin din ce in ce mai rare, din ce in ce mai scurte, de ce mi-e dat mai putin sa-i mangai cu privirea delicatele-i petale sfidandu-mi amurgul, de aceea imi intaresc convingerea ca fara aceasta bucurie tarzie, viata mea ar fi fost doar o irosire a darului divin. Din cand in cand, gardianul destinului ma invredniceste cu iesiri din cenusiul cotidian, lasandu-ma sa mangai aceasta creanga de vis, sa-i imbratisez mugurii si sa-i sarut coroana din care izvorasc bucuriile vietii.  Intors pe taramul nimanui si-al tuturor, ma macina dorul de acea frantura de vesnicie ce mi-a daruit-o Craciunul trecut. Mi-e dor, si mi-e bine, pentru ca acum stiu de ce mi-a fost dor dintotdeauna…

Craciun Pribeag…

Winter storm hits Missouri

                   Peste culmile inzapezite ale Muntilor Stancosi, prima raza de soare vesteste sfarsitul hegemoniei intunericului, al umbrelor si gerului aspru. Cati ani au trecut oare de cand am primit ultima oara  colindatorii veniti sa vesteasca Nasterea Mantuitorului? De buna seama, trebuie sa fie multi, de vreme ce nu-mi mai amintesc cand s-a intamplat, daca s-a intamplat vreodata, sau nu-i decat o scornire a mintii mele plecate in cautarea bucuriilor netraite. Si totusi, cred ca s-a intamplat aievea, pentru ca aud si acum glasurile lor zglobii.

                  Este ceasul la care noi, beduinii moderni ai desertului de nea,  iesim zgribuliti din custile noastre metalice, adulmecand libertatea. Ger napraznic noaptea trecuta… Ne salutam unii pe altii cu “Merry Christmas” , chiar daca daca in sufletele noastre urarea suna in multe alte limbi ale pamantului… Vrem sa ne fim aproape unii altora, sa ne tinem loc unii altora de cei care ni se arata in amintirile despre Craciunul anilor copilariei, sa ne mintim ca nu suntem singuri intr-o lume care nu ne apartine…

                 Din nou ma prinde Craciunul pe drumuri, pribeag fara de tinta, colindator pe la curtile altora, cele mai multe cu portile zavorate. Ma intrebati de ce n-am mers acasa. Unde-i acasa? Chiar nu are nicio importanta daca ma aflu la o margine de drum, ori intr-o casa de om. Locul drag inimii mele in care m-as vindeca de toate dorurile aproape ca nu mai exista… Locul acela nu-i pe acest taram, nu-i pe acest tarm, ci la celalalt capat de lume… Un tarm prea indepartat! La multi ani tuturor; va iubesc!

           

Din inima, pentru Grecia!

Sursa foto: Wikipedia.org

           Mi-a fost dat sa descopar Grecia cu inima pe la opt, noua ani, cand tata mi-a daruit de Craciun cartea  “Legendele Olimpului”. As putea spune ca a fost dragoste la prima vedere. In serile lungi, in care viscolul suiera pe la ferestre si focul trosnea vesel in vatra sobei de pamant, eu ma preumblam cu tanarul pastor Paris pe costisele si imasurile Olimpului. De fata am fost cand i-a fost dat sa aleaga pe cea mai frumoasa dintre zeite. M-am suparat nespus cand Afrodita a trebuit sa-i devina soata lui Hefaistos si m-au revoltat intrigile nesuferitei Hera.   

            Acesta a fost doar inceputul… dupa o vreme, Homer mi-a batut la usa, povestindu-mi despre viteazul Achile, despre Castor si Polux, despre frumusetea fara de pereche a Elenei din Troia si despre tristetea fara margini a batranului rege Priam. I-am indragit pe toti deopotriva si fara sa-mi dau seama, am inceput sa indragesc aceasta tara. Asemeni legendarului Ulise, ratacit pe drumul de intoarcere spre casa, de ani de zile caut o cale sa-i sarut tarmul binecuvantat, macar o data in viata. Si ma blestem sa nu-mi gasesc odihna pana ce soarele cald al Marii Egee nu-mi va mangaia fata. Chiar si dupa atata amar de vreme, Grecia a ramas tara la care visez cel mai mult, dupa icoana sfanta a fiintei mele, Romania.   

            Ii iubesc pe greci pentru ca se inchina in aceleasi biserici ca si noi, romanii, nu pe stadioane si nici in Mall-uri. Spun acelasi Crez si pastreaza, ca si noi Dreapta Credinta (Ortos Doxa), asa cum este scrisa in Carte (Biblos). Ii iubesc pe greci pentru ca, asa imperfecta cum este, perfectibila insa, oranduirea in care traim, in care poporul ar trebui sa detina puterea (Demos Kratos) a fost fundamentata de ei. Ii iubesc pe greci pentru ca academicienii lumii isi trag obarsia din scoala deschisa de Platon in gradina lui Akademos; la fel si Academiile.

            Tomuri s-ar putea scrie  cu miile, cu sutele de mii, despre ceea ce lumea intreaga a mostenit de la greci. Nu incetez sa ma minunez cat de mult datoram cu totii acestui neam fara seaman si ce primesc locuitorii Eladei din partea trufasului Apus, parte de lume care se inchina cu precadere banului. Si pentru  ca umilirea acestor martiri sa fie deplina, zi de zi se spun pe seama lor cele mai mari neadevaruri. Din fericire suntem multi care stim ce inseamna Grecia, dincolo de ceea ce camatarii  mondiali incearca sa ne faca sa credem.

            Grecia nu-i adunatura de zaltati care vor sa arunce in strada imigrantii bolnavi din spitalele Atenei, Grecia este omul care iti intinde mana, te priveste in ochi si-ti spune “Καλώς ήρθατε στο σπίτι μου!”, dupa care te pofteste la masa. Grecia este superbul Sirtaki, despre care Anhony Quinn spunea ca “este viata insasi”. Grecia sunt maslinii saditi de bunici spre folosul nepotilor. De-ar fi sa fie doar Muntele Sfant, unde calugarii se roaga pentru pacea intregii firi, si tot ne-ar fi de ajuns sa iubim acest taram binecuvantat.

            Grecia nu-i Venzelinos, nici Papandreu, nici macar Antonis Samaras. Grecia este tara oamenilor simpli, precum prietenii mei din Farsala Thessaliei, care nu au timp sa-si traga sufletul de-atatea griji si-atatea intrebari despre ce va aduce ziua de maine. Grecia este bunul meu prieten Spiros, cu care am impartit o pita si-un pahar de ouzo, dimineata la 4, dupa o noapte de munca. Spiros, cel care totdeauna mi-a spus “we both came from the most beautiful part of the world, and we are so very much alike!” Spiros, ai carui copii ma intreaba din cand in cand “are you sure you’re not a Greek?”, iar tatal lor completeaza: “they don’t understand!” Aceasta-i Grecia de a carei umilire imi vine sa ma intind cu fata la pamant si sa urlu de durere.  Aceasta este Grecia pentru care mi-as pune si sufletul zalog. Si chiar de-ar fi cu sa platesc cu sange dragostea ce le-o port si libertatea tarii lor, maica mea, Romania nu se va mania, pentru ca de la ea am invatat sa le fiu alaturi pana la capat celor curati, celor cu suflet mare, celor cu inima deschisa, celor batuti de soarta, dar nicio data infranti.

Peste ani, cand nimeni nu-si va mai aminti cine a fost Angela Merkel, copiii planetei inca vor invata despre inflorirea fara seaman a Atenei in vremea lui Pericle.

 Ζήτω η Ελλάδα!

Ganduri la o Margine de Drum

                             Se lasa seara peste culmea inzapezita a Masivului Shasta si doar cateva ore ma mai despart de noaptea plina de taina in care ar trebui sa celebram un eveniment capital din istoria omenirii, miracolul petrecut cu mai bine de doua mii de ani in urma, intr-o iesle din Bethleemul Iudeei. Din nou pe drumuri de Craciun, asa cum mi s-a intamplat de mult prea multe ori in ultimii ani. Din nou alergand catre nicaieri, in vreme ce mai toata lumea se opreste din trepidatia cotidianului pentru a primi atingerea de-o clipa a eternitatii.  Ma opresc in Redding, California, intr-un truckstop aproape pustiu, pentru ca macar acum, de Craciun sa nu-mi contabilizez viata in mile pe ora si centi pe mila. Ma opresc si ma gandesc la voi toti, la toate clipele care mi-au legat sufletul de voi, la toate zilele in care, datorita voua, am simtit ca am un rost pe lumea asta. Asa cum ati facut totdeauna atunci cand eu n-am fost acolo, unii mi-ati trimis mesaje, altii mi-ati telefonat, pentru a-mi reaminti ca la masa voastra este intotdeauna un loc in asteptarea celui ratacit. Ca mai mereu, am uitat sa ma intorc si sa ma asez pe locul care inca ma asteapta.

                             Mai trece un Craciun, al catelea oare, in care am uitat sa ma intorc acasa, un alt Craciun pe drumul la capatul caruia parca nu mai ajung, departe de voi toti, dar cu fiecare in gand. O alta zi in care am uitat sa ma plec cu smerenie in fata Nasterii Celui al carui sange a curs pentru fiecare dintre noi si caruia prea des nu-i cinstim darul nepretuit. Va conjur sa-mi iertati ratacirile si uitarea si va doresc sa ramaneti partea care mi-a mai ramas din Raiul in parte trait, in parte visat, de care ma agat cu disperare, pentru ca, daca nici pe voi nu va voi mai avea, trecerea mea prin viata aceasta a fost intrutotul zadarnica. Un Craciun cu multa bucurie va doresc tuturor!

In Alta Viata…

                      Infrant de nemernicia vremurilor si de nimicnicia propriei fiinte, ma hotarasem sa pun capat insailarii de ganduri, convins fiind ca, la fel ca multe altele, cuvintele mele, purtate prin colbul disperari, nu-s altceva decat un strigat in pustie. Amurgul se asterne peste cararile mele si raza soarelui abia de mai mocneste in vatra amintirilor  ce se itesc dinspre dimineata in care ursitoarele imi pusera la capatai ulcica plina ochi de matraguna.  Dupa atata amar de zvarcolire in cautarea a numai Bunul Dumnezeu stie ce,  imi este pace si mi-e draga adierea ce vine decuseara sa potoleasca jarul care mi-a parjolit pana in adancuri sufletul hain.  La capat de drum mi s-a aratat o frantura din ceea ce visasem candva ca voi face din viata mea si, cu inima zdrobita ma plec in fata destinului care mi-a harazit atat de tarziu lumina pe care o cautasem avid in anii tineri.

                       In alta viata as fi sarutat lutul ce-a purtat urmele pasilor celor dragi sufletului meu si mi-as fi facut palmele caus, sa pot sorbi stropii de ploaie ce le-au mangaiat fiinta. In alta viata as fi strans la piept fiecare raza de soare ce le-a incalzit  trupul. In alta viata as fi pus laolalta toate vorbele de dragoste care s-au spus vreodata si le-as fi ars pe rug, neputincioase fiind sa dea masura iubirii , asa cum mi-a fost dat s-o cunosc. In alta viata mi-as fi facut gandurile altar intru adoratia binecuvantarii de a va  fi avut pe toti alaturi.

                      Cum nu pot intoarce din drum povestile netraite, nu imi ramane decat sa sper ca, in indurarea Lui nemasurata, Cel de Sus imi va harazi tot ceea ce am visat candva in alta viata…

  • Unde sa-ti dau de veste?

  • Colaborare

  • May 2020
    M T W T F S S
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Mai de demult

  • Au trecut pe aici

    • 15,369 Calatori virtuali
  • Free counters!