Franturi de vesnicie…

mar inflorit

                   Am lasat, nu intamplator sa treaca pe langa mine cateva momente din existenta noastra, fara a le acorda atentia de care altadata se bucurau. Le-am lasat sa se strecoare discret intre amintiri, stiind ca multi alti iubitori ai cuvantului se vor apleca asupra lor, poate cu mult mai multa pricepere. Am hotarat, intr-un moment de iluminare, in care am inteles ca nu foloseste nimanui zugravirea desertaciunilor cotidiene, ca imi este mult mai bine, in primul rand mie insumi, si mai apoi, poate si altora, sa-mi pun gandurile in cuvinte, pe cat se poate, sa ma impart semenilor ce ar dori sa-mi cunoasca framantarile, atatea cate sunt, bucuriile, atatea cate mi-au ramas si sperantele, atatea cate nu s-au vandut deznadejdii, sa daruiesc fratilor mei intru visare, bucati neslefuite de traire.

                   Asemeni evreilor din diaspora, care isi insotesc fiecare sarbatoare a Pessah-ului cu urarea-promisiune “la anul, la Ierusalim”,  traiesc visul ca, macar in ceasurile de capatai ale fiintei mele, sa ma alatur celor dragi, bucurandu-ma, asa cum doar acasa am stiut sa o fac, de binecuvantarea iubirii aproapelui. Sunt multi ani, mult prea multi, de cand imi spun ca bucuriile sufletului mai pot astepta, ca inca mai am vreme de pierdut pe coclauri, ca inca nu a sosit vremea sa mangai iarba verde de acasa. Jumatatea de secol ce s-a scurs de cand am dat lumii de veste ca ma alatur traitorilor ei, ma face sa ma aplec cu mai mare grija asupra celor ce trebuie facute intr-o viata de om, pentru a se numi o viata implinita. Cautand printre tomurile ce scot la lumina ce inseamna a trai intru implinire, am inteles ca mai de pret decat orice altceva pe lume este sa-ti lasi inima sa-ti aleaga calea. Nu exista “mai tarziu”, si nici “alta data” atunci cand sufletul iti cere ceva la care a tanjit aproape o jumatate de veac.

                  Sarbatorile de la cumpana anilor m-au gasit de data aceasta acolo unde imi salasuiesc gandurile, alaturi de cei ce-mi sunt dragi  si multumit ca am avut indrazneala sa ma adun, macar pentru o vreme, de pe drumurile fara sfarsit, drumuri ce nu duc altundeva decat la poarta intrarii in neant. Am dat la o parte chemarile realului si mi-am daruit un dram din ceea ce nicicand nu am incetat sa caut,  nici chiar atunci cand nu mai credeam ca exista un liman la care imi pot gasi linistea gandului si bucuria de fiecare zi. M-am bucurat de creanga de mar ce a inflorit la doi pasi de iarna firii si mi-am jurat s-o port cu mine pana in ultima clipa a trecerii mele prin lume.

                  De la fereastra sufletului privesc cu dragoste aceasta creanga de mar inflorita intre nametii existentei, si chiar daca clipele in care mi se ingaduie sa ma imbat de aromele-i divine devin din ce in ce mai rare, din ce in ce mai scurte, de ce mi-e dat mai putin sa-i mangai cu privirea delicatele-i petale sfidandu-mi amurgul, de aceea imi intaresc convingerea ca fara aceasta bucurie tarzie, viata mea ar fi fost doar o irosire a darului divin. Din cand in cand, gardianul destinului ma invredniceste cu iesiri din cenusiul cotidian, lasandu-ma sa mangai aceasta creanga de vis, sa-i imbratisez mugurii si sa-i sarut coroana din care izvorasc bucuriile vietii.  Intors pe taramul nimanui si-al tuturor, ma macina dorul de acea frantura de vesnicie ce mi-a daruit-o Craciunul trecut. Mi-e dor, si mi-e bine, pentru ca acum stiu de ce mi-a fost dor dintotdeauna…

  • Unde sa-ti dau de veste?

  • Colaborare

  • May 2020
    M T W T F S S
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Mai de demult

  • Au trecut pe aici

    • 15,369 Calatori virtuali
  • Free counters!