Franturi de vesnicie…

mar inflorit

                   Am lasat, nu intamplator sa treaca pe langa mine cateva momente din existenta noastra, fara a le acorda atentia de care altadata se bucurau. Le-am lasat sa se strecoare discret intre amintiri, stiind ca multi alti iubitori ai cuvantului se vor apleca asupra lor, poate cu mult mai multa pricepere. Am hotarat, intr-un moment de iluminare, in care am inteles ca nu foloseste nimanui zugravirea desertaciunilor cotidiene, ca imi este mult mai bine, in primul rand mie insumi, si mai apoi, poate si altora, sa-mi pun gandurile in cuvinte, pe cat se poate, sa ma impart semenilor ce ar dori sa-mi cunoasca framantarile, atatea cate sunt, bucuriile, atatea cate mi-au ramas si sperantele, atatea cate nu s-au vandut deznadejdii, sa daruiesc fratilor mei intru visare, bucati neslefuite de traire.

                   Asemeni evreilor din diaspora, care isi insotesc fiecare sarbatoare a Pessah-ului cu urarea-promisiune “la anul, la Ierusalim”,  traiesc visul ca, macar in ceasurile de capatai ale fiintei mele, sa ma alatur celor dragi, bucurandu-ma, asa cum doar acasa am stiut sa o fac, de binecuvantarea iubirii aproapelui. Sunt multi ani, mult prea multi, de cand imi spun ca bucuriile sufletului mai pot astepta, ca inca mai am vreme de pierdut pe coclauri, ca inca nu a sosit vremea sa mangai iarba verde de acasa. Jumatatea de secol ce s-a scurs de cand am dat lumii de veste ca ma alatur traitorilor ei, ma face sa ma aplec cu mai mare grija asupra celor ce trebuie facute intr-o viata de om, pentru a se numi o viata implinita. Cautand printre tomurile ce scot la lumina ce inseamna a trai intru implinire, am inteles ca mai de pret decat orice altceva pe lume este sa-ti lasi inima sa-ti aleaga calea. Nu exista “mai tarziu”, si nici “alta data” atunci cand sufletul iti cere ceva la care a tanjit aproape o jumatate de veac.

                  Sarbatorile de la cumpana anilor m-au gasit de data aceasta acolo unde imi salasuiesc gandurile, alaturi de cei ce-mi sunt dragi  si multumit ca am avut indrazneala sa ma adun, macar pentru o vreme, de pe drumurile fara sfarsit, drumuri ce nu duc altundeva decat la poarta intrarii in neant. Am dat la o parte chemarile realului si mi-am daruit un dram din ceea ce nicicand nu am incetat sa caut,  nici chiar atunci cand nu mai credeam ca exista un liman la care imi pot gasi linistea gandului si bucuria de fiecare zi. M-am bucurat de creanga de mar ce a inflorit la doi pasi de iarna firii si mi-am jurat s-o port cu mine pana in ultima clipa a trecerii mele prin lume.

                  De la fereastra sufletului privesc cu dragoste aceasta creanga de mar inflorita intre nametii existentei, si chiar daca clipele in care mi se ingaduie sa ma imbat de aromele-i divine devin din ce in ce mai rare, din ce in ce mai scurte, de ce mi-e dat mai putin sa-i mangai cu privirea delicatele-i petale sfidandu-mi amurgul, de aceea imi intaresc convingerea ca fara aceasta bucurie tarzie, viata mea ar fi fost doar o irosire a darului divin. Din cand in cand, gardianul destinului ma invredniceste cu iesiri din cenusiul cotidian, lasandu-ma sa mangai aceasta creanga de vis, sa-i imbratisez mugurii si sa-i sarut coroana din care izvorasc bucuriile vietii.  Intors pe taramul nimanui si-al tuturor, ma macina dorul de acea frantura de vesnicie ce mi-a daruit-o Craciunul trecut. Mi-e dor, si mi-e bine, pentru ca acum stiu de ce mi-a fost dor dintotdeauna…

Intre doua tarmuri…

toamna trista

                     “Ma mai mint inc-o data ca-i bine si pun capul pe perna, si tac!”

                     De la o zi la alta mai apasat, tristetile toamnei vietii mi se aseaza peste suflet, umbrind amintirea unei veri cum n-am trait de atatia ani,  atat de multi, incat nici nu-mi mai amintesc sa fi trait vreodata. Franturi de vis, precum lumini venite dintr-un veac apus, imi brazdeaza amintirile din vremea in care speranta se tinea de mana cu dorinta, croind impreuna planuri pentru un maine care s-a incapatanat sa nu mai vina.

                    Spanzurat intre un ieri ce-a apus nenascut si un maine ce nu-mi vesteste nimic altceva decat apropierea clipei de bun ramas, prezentul ma indeamna sa ma supun unui destin ce nu mi l-am dorit vreodata, si nici nu l-am dorit nimanui altcuiva. Un prezent asemeni sufletului meu, rastignit intre doua tarmuri. Un tarm la care mi-am lasat visele si de unde inca mai aud chemari ale implinirii si un tarm al Golgotei pe care imi duc cu resemnare crucea painii celei spre fiinta.

                    Da-mi Doamne, puterea de a ma ierta pentru incapatanarea cu care ma mint ca imi este bine!

Despre Grecia, din nou… si despre oameni frumosi

030Thessaloniki; Bustul Amiralului Votsis strajuind Turnul Alb

            Scriam candva, pe cand dragostea mea pentru nepretuitele daruri ale culturii eline era doar un sentiment nascut din lecturi si din povestirile celor ce calcasera pamantul binecuvantat al Eladei, ca ma blestem sa nu-mi gasesc odihna pana ce soarele cald al Marii Egee nu-mi va mangaia fata. Dupa atatia ani in care mi-am tot spus “alta data”, vara aceasta mi-a daruit ceea ce am visat de atata vreme, cateva clipe cat o eternitate, intr-unul dintre nenumaratele locuri din Grecia, in care te poti regasi pe tine insuti, cautand la radacina spiritualitatii omenesti.

         Thessaloniki m-a intampinat cu soarele surazand in ferestre, cu oameni frumosi, de o frumusete care trece si dincolo de aspectul exterior si cu nenumarate locuri in care ne putem compara nimicnicia contemporana cu gloria vremurilor apuse. Nu voi lasa analfabetismul meu arheologic sa se dea in stamba, povestind despre Turnul Alb, emblema orasului, despre Catedrala Sfantul Dimitrie, despre Palatul lui Galeriu, imparatul in venele caruia curgea sange dac, ori despre oricare alt lacas ce face mandria acestui oras mirific. Nu ma voi avanta in elogii aduse trecutului acestui taram binecuvantat; pentru toate acestea, slava Domnului, existand mii de tomuri scrise, in toate limbile pamantului, de cei infinit mai priceputi decat mine.  Ca un culegator al comorilor sufletesti ce altii le risipesc cu darnicie, am sa va vorbesc despre frumusetea ce m-a inconjurat de cum am pasit pentru prima oara pe pamantul Macedoniei. Spun al Macedoniei, fara alte adaugiri pentru ca ma numar printre aceia care cred ca acest nume apartine exclusiv spiritualitatii grecesti, neluand in seama speculatiile geografiei politice.

           Din amurg si pana tarziu, catre dimineata, este vremea la care poti iesi sa-i admiri pe acesti oameni frumosi, grecii, in toata splendoarea lor. Tinere cu ten masliniu si ochi migdalati, asa cum trebuie sa fi fost si Elena cea care l-a facut pe Paris, Printul Troiei sa-si piarda mintile, iar pe batranul Priam cetatea, se plimba vesele pe aleile parcului din vecinatatea Turnului Alb. Nimic ostentativ, totul natural si de o frumusete ce iti taie respiratia.  Adolescenti volubili, zvelti si aratosi, isi insotesc discutiile aprinse cu gesturi largi si cu zambete si mai largi, gata oricand sa-ti dea o mana ajutor, daca te pierzi, ori daca vrei sa afli unde este un anume muzeu, o galerie de arta, ori, de ce nu, o anumita terasa, pe care cineva din tara ti-a recomandat-o. Pe faleza ce margineste Golful Thermaikos, tineri, copii de-abia deslusind cararea catre pubertate, isi  proclama dreptul de a descoperi primele semne ale iubirii, iar generatiile nascute inaintea lor ii privesc zambind  melancolic, amintindu-si probabil cum li s-a intamplat si lor cu ani in urma. Oameni de toate varstele isi exerseaza aptitudini sociale in alte parti de lume uitate, comunicarea interumana simpla, fara artificii si fara fatarnicie.  Terasele sunt ticsite si atmosfera este destinsa, vesela chiar, de o veselie  molipsitoare. Chiar credeti ca toti acesti oameni nu stiu nimic despre situatia economica, chiar niciunul dintre cei pe care i-am vazut nu se zbate, ori nu munceste din greu pentru a pune o paine pe masa? Mi-e greu sa cred! Cred, mai degraba ca, in intelepciunea lor lasata mostenire de Minerva, au inteles ca, pe langa toate cele de trebuinta, ori inchipuit de trebuinta, sunt datori sa isi traiasca viata, pentru ca viata nu are nici reluari, nici opriri ale timpului… Fie ca o traiesti, fie ca o irosesti, trece. Aceasta a fost ceea ce am indragit cel mai mult in zilele de intoarcere la propria mea fire, departe de tot ceea ce inseamna grija si temere pentru pasul urmator. Daca vreodata voi ajunge din nou cetatea ce poarta numele fiicei lui Filip al II lea, Thessalonike, sa stiti dorul de acesti oameni frumosi m-a adus inapoi, si dorul de mine insumi, asa cum am visat odata, demult ca voi fi.

          Iubitii mei frati intru visare, daca  prozaicul cotidian va incerca sa ucida farama de lirism ce se ascunde in fiecare dintre noi, mergeti in Grecia si reinvatati lectia bucuriilor, lectia bucuriilor marunte, cum imi spune cineva drag sufletului meu. Luati cu voi pe cineva a carui inima bate in acelasi ritm cu inima voastra, pentru ca nu-i bucurie deplina aceea pe care nu o impartasiti. Priviti acesti oameni frumosi si incercati sa traiti bucuria lor de a fi… Cu un dram de noroc, s-ar putea chiar sa va molipsiti de frumusetea lor.

          Reinvatati sa va tineti de mana, sa va priviti in ochi, reinvatati sa va bucurati de acest dar unic, ce l-am primit de la cei ce ne-au dat nume, viata!

Matrioska

Cineva, pe cat de departe, pe atat de drag, observand cat de mult pendulez intre extreme, m-a intrebat  deunazi cum sunt eu, cel adevarat. I-am raspuns ca sufletul meu se aseamana cu o papusa ruseasca “matrioska” .  Deschizi ironicul, dai peste ticalos, din acesta se iteste romanticul care, la randul lui poarta in rarunchi cinicul, si tot asa, sub epiderma unuia se ascunde celalalt, uneori asemanator, alteori diametral opus. Si cum  tot venise vorba de suflet, mi-am zis sa-i fac o vizita, in ungherul in care l-am ascuns de la o vreme.

Am cotrobait prin coclauri, printre amintiri din vieti trecute si idealuri abandonate. L-am gasit plangand cu capul pe genunchi.

I-am intors fata catre mine si  l-am privit in ochi: “Ce-ai suflete al meu de esti atat de mahnit?” …Mi-a aruncat o privire precum o lama de Toledo: “Chiar nu vezi ca ma sufoci cu mastile tale? ” L-am imbratisat, i-am asezat incet capul pe umarul meu si l-am lasat sa-si ostoiasca durerea…Intr-un tarziu, printre suspine, sarmanul meu suflet a atipit.

M-am smuls de langa el, mi-am pus masca de om fericit si am iesit in lume.

Cernit

Saptamana aceasta, cand toata suflarea ortodoxa evoca Patimile Mantuitorului intru iertarea firii omenesti se cuvine sa ne recunoastem multele, ori putinele, grelele, ori maruntele pentru care nu ne simtim curati, sa cautam iertarea celor ce le-am adus mahnire si sa iertam celor ce ne-au mahnit.

Sa luam aminte cand ne rugam, daca ne mai rugam.  Vom fi iertati  “precum si noi iertam gresitilor nostri…”  Intelegem oare ca vom fi iertati in aceeasi masura in care iertam?  Singuri ne semnam sentinta de nu o facem.

In Joia Mare, cand Iisus a spalat picioarele ucenicilor sai, ingenunchez in fata tuturor carora le-am gresit si smerit cer iertare. In ziua vanzarii imi cercetez punga si cei treizeci de arginti imi ard degetele, treizeci de zeci si sute si mii de ori, cate treizeci pentru fiecare vanzare,  treizeci de arginti care imi intuneca inima si cugetul

Iertate sa imi fie trufia si neinfranarea, dispretul si amagirea. Iertat sa imi fie si pacatul cel de capatai, pacatul cuvantului intemnitat in cel mai intunecat ungher al firii, vanzarea si ratacirea de pe urma.

Inghetat pe buze si spus in taina in fiecare noapte, indepartat din soapte si pastrat in ganduri, ca o pecete a nedemnitatii, cuvantul ce nu-l strig  si stiu ca in veci nu va fi auzit, implorand iertare pentru ceea ce nu poate fi iertat. Suflet cernit  port sub straiul luminos , strai ce nu-i decat o noua tencuiala peste aceeasi hidoasa ruina. Cum sa platesc pentru raul facut ma intreb zi de zi.

  • Unde sa-ti dau de veste?

  • Colaborare

  • May 2020
    M T W T F S S
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Mai de demult

  • Au trecut pe aici

    • 15,369 Calatori virtuali
  • Free counters!