La o margine de suflet…

amurg de toamna

Se asezase tristetea pe ramul sperantei, de pe care visele se scuturau, unul cate unul, picaturi de lacrima tacuta in somnul trairii. Din colbul amintirilor, chemari ale bucuriilor apuse abia de mai razbateau prin perdeaua de deznadejde si noaptea era incarcata de mirosuri de spaima… Trecuse o vesnicie de la ultimul zambet si sufletul razvratit impotriva refuzului bucuriei, isi cauta alinarea in dureri invatate demult, de dinaintea rasaritului cel de pe urma. Pluteau in vazduh parfumuri de sfarsit de lume si dor de nefiinta si mi-am ridicat privirea spre cer, implorandu-L pe Cel Care Stie… “Doamne, nu-mi sfasia rasaritul tarziu cu cizma destinului!”… Cand m-am trezit, hergheliile dorintei scapasera din stransoarea temerii si ma chemau pe tapsanul zilei ce nu apucase inca sa se nasca…

Intre doua tarmuri…

toamna trista

                     “Ma mai mint inc-o data ca-i bine si pun capul pe perna, si tac!”

                     De la o zi la alta mai apasat, tristetile toamnei vietii mi se aseaza peste suflet, umbrind amintirea unei veri cum n-am trait de atatia ani,  atat de multi, incat nici nu-mi mai amintesc sa fi trait vreodata. Franturi de vis, precum lumini venite dintr-un veac apus, imi brazdeaza amintirile din vremea in care speranta se tinea de mana cu dorinta, croind impreuna planuri pentru un maine care s-a incapatanat sa nu mai vina.

                    Spanzurat intre un ieri ce-a apus nenascut si un maine ce nu-mi vesteste nimic altceva decat apropierea clipei de bun ramas, prezentul ma indeamna sa ma supun unui destin ce nu mi l-am dorit vreodata, si nici nu l-am dorit nimanui altcuiva. Un prezent asemeni sufletului meu, rastignit intre doua tarmuri. Un tarm la care mi-am lasat visele si de unde inca mai aud chemari ale implinirii si un tarm al Golgotei pe care imi duc cu resemnare crucea painii celei spre fiinta.

                    Da-mi Doamne, puterea de a ma ierta pentru incapatanarea cu care ma mint ca imi este bine!

O Luna de Fericire

Sursa foto: Ziarul Adevarul

                                   Ne-am obisnuit sa-i vedem pe acesti superbi risipitori de comori vesnic cu zambetul pe buze. Ii stim doar de pe scena, ii stim doar descoperindu-ne camarile in care am adunat peste ani durere, golindu-le cu sarg, oblojind fiece rana a sufletului cu o vorba de duh, cu un cantec, traind doar pentru ceilalti. Actorii de comedie sunt acea categorie de oameni carora le refuzam dreptul de a fi tristi sub luminile rampei. Nu cu mult timp in urma mi-a cazut sub priviri un interviu avandu-l ca protagonist pe unul dintre acesti titani ai descretirii fruntilor, Alexandru Arsinel. Intr-o viata de om, blandul Arsinel a adunat, pe langa mii de clipe sublime oferite noua din preaplinul sufletului sau nobil, atatea dezamagiri incat ar putea zugravi portretul durerii in cea mai fidela reprezentare.

                                 Departe de mine gandul de a-l fi banuit pe maestrul din Dolhasca de lipsa profunzimii; am stiut totdeauna ca dupa caderea cortinei, lacrima ascunsa privirii celui din sala isi cere dreptul sa cada. Am stiut ca, la fel ca noi toti,  oamenii scenei se preumbla intre agonie si extaz, de cele mai multe ori zabovind la jumatatea drumului. De data asta insa, glasul lui Arsinel parea inecat intr-un ocean de indoieli si tristete. Si m-am simtit dintr-o data vinovat de toate neimplinirile acestui om fara seaman. Cautam pe alte coclauri ceea ce acasa avem pe deplin. Cei care ne-au luminat anii in care credeam ca nu vom mai iesi din inchisoarea gandurilor, cei are au adus o raza de soare pe cerul mai totdeauna inecat in nori sunt astazi uitati, vanduti pe-o moneda de tinichea cu efigie straina.

                               Spunea maestrul, printre multe alte destainuiri despre o cariera exemplara ca, de cele mai multe ori alergam dupa fericirea despre care nu stim prea multe, pe care doar ne-o inchipuim a fi ceea ce pare. Adunat, intr-o viata de om, este norocos cel care-a trait o luna de fericire. La inceput am avut o reactie de revolta impotriva asertiunii. Punand deoparte copilaria, perioada de gratie pe care soarta ne-o acorda, si asta numai in cazul in care  Cel de Sus s-a indurat cu noi, am ajuns la concluzia ca Alexandru Arsinel a avut dreptate. O luna de fericire!   

Aproape primavara…

                                   Ratacind pe coclauri, de la o zi la alta simt cum mi se imputineaza dorinta de-a vedea locuri nevazute si de a adasta indelung cu strainii la o halba de amar. Ma trezesc in fiecare dimineata sperand ca voi auzi cocosii satului natal vestind o noua zi si, ridicandu-ma in capul oaselor, refuz sa cred ca inca sunt atat de departe de obarsii. Din colbul drumurilor batatorite m-am ales cu cearcane si riduri. M-am ales cu o inima care astazi o ia nabadaioasa la trap si maine abia de-i simt bataia in cosul pieptului. M-am ales cu o sumedenie de intrebari la care nu indraznesc sa aflu raspuns si cu o multime de raspunsuri la intrebari pe care n-am indraznit sa le pun. Primavara ce sta sa bata la usa se pravaleste peste gandurile mele intunecate. Sunt mai singur, mai trist si mai impovarat de propria-mi nimicnicie ca nicio data.  Ma doare necugetarea cu care mi-am alungat pacea sufleteasca si am pasit orbeste in neant. Ma dor lacrimile care au curs din cauza nemerniciei mele, pe obrajii celor pe care i-am iubit.  Mi-e dor de o seara cu vecinii, indrugand verzi si uscate despre ploaia care va veni. Mi-e dor de prietenii care ma acceptau asa cum sunt, cu bunele, si mai ales cu relele mele. Mi-e dor sa-mi pun mastile in cui si sa fiu, macar pentru o clipa, eu insumi.

  • Unde sa-ti dau de veste?

  • Colaborare

  • May 2020
    M T W T F S S
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Mai de demult

  • Au trecut pe aici

    • 15,369 Calatori virtuali
  • Free counters!