Fruntas in Intrecerea Capitalista

Impreuna cu Steve Gordon, Executive Manager al “Gordon Trucking Inc.” si Scott A. Manthey, vicepresedinte al aceleiasi companii 

Pe data de 15 aprilie 2011 Centrul de Conferinte din incinta Complexului Hotelier “Embassy Suites” din Portland, Oregon a gazduit o festivitate de premiere a truckerilor care trag pentru “Gordon Trucking Incorporated”. Cum, necum, intre cei desemnati sa primeasca o strangere de mana din partea lui Steve Gordon si placheta de “Safe Driver” s-a numarat si subsemnatul. A urmat un dineu, pe parcursul caruia cei premiati au avut ocazia sa se intretina cu oficiali din cadrul DOT (Department of Transportation) din statele California, Oregon si Washington, precum si cu managerii companiei “Gordon Trucking Inc.”

 Cele peste un milion de mile fara niciun fel de abatere, parcurse  de-a lungul si de-a latul Statelor Unite, dintre care aproape doua sute de mii pentru compania susmentionata m-au impins in plutonul de elita al truckerilor americani si m-au nominalizat sa particip la “Felicitarile, Masa si Dansul”. Dupa ce “Doua decenii de impliniri marete” care, din nefericire au coincis cu tineretea mea,   am pus umarul la multilateral dezvoltarea si inaintarea Romaniei, construind socialismul cantand, iata-ma si Fruntas in Intrecerea Capitalista in tara careia i se ura cu patos sa-i cada bomba in ocean. Halal sa-mi fie!

Partidul Negustorilor Cinstiti

Sursa foto: echipadeimagine.ro 

A devenit o banalitate situarea unui demnitar in afara legii si indiferenta acestuia fata de normele pe care nu ezita sa le batjocoreasca. Daca pana mai ieri stapanii Romaniei, pentru ca alt termen nu gasesc care sa caracterizeze comportamentul guvernantilor, se prefaceau ca se tem de lege, mai presus de care se povesteste ca nimeni nu se afla, mai nou, tupeul si impertinenta acestora nu mai au limite. Asemeni clanurilor interlope, cu care dealtfel se si afla in stranse relatii de prietesug, cuscrie si cumetrie, bandele de guvernanti la drumul mare nu-si mai ostoiesc nestavilita pofta de a pune gheara pe tot ce misca in tara asta.  Banul public a devenit renta viagera pentru nemernicii pe care cu buna stiinta i-am pus de straja la borcanul cu miere. Se fac averi din autostrazi ce nicio data nu vor exista, se pune bir pe lumina zile si pe mersul pe jos. Jaful national pe care il pastoresc acesti haiduci pe invers, care iau de la saraci ca sa dea la bogati a atins proportii astronomice. Fundatiile non profit devin din ce in ce mai profitabile, caritatea a fost inlocuita de negotul cu sperante, iar Romania este furata, deselata, calarita de acesti nemernici care mai si indraznesc sa ne priveasca in ochi spunandu-ne ca ne vor binele.

Mult prea preocupat de iesirea din criza si de mascarada de campanie pentru alegerile interne unde, dupa cum se stie, “les jeux sont fait”, Emil Boc nu are timp de nimicuri, ca de exemplu moralitatea propriului cabinet. Credeti ca s-a urcat domnia sa pe scaunel ca sa-l urecheze pe fostul ministru Botis? Toata PDL-imea il bate pe umar pe fostul ministru al muncii cum ca, vezi Doamne, cat de onest a fost cand a decis sa isi dea demisia ca urmare a faptului ca a fost prins cu mata incompatibilitatii in sac. Cand vine vorba de hotie, partidul de guvernamant vede doar paiul din ochiul opozitiei. Ai lor sunt curati si uscati. Dupa principiul “hotul neprins, negustor cinstit” , susmentionatul ministru declara la inceputul scandalului care l-a indepartat din Executiv ca-si va da demisia daca se va dovedi ca este incompatibil. Ce alta dovada de cinism mai putem primi? Asemeni controversatului Sorin Ovidiu Vantu, care ne sfatuia sa ne intarim statul ca sa poata lupta cu mogulimea, Botis cerea sa fie prins, apoi mai vedem. In Partidul Negustorilor Cinstiti, adica inca neprinsi, morala este mopul cu care in zadar incearca Monica Macovei sa lustruiasca podelele ideologice din Modrogan. De unde era sa stie bietul Botis ca are o fundatie in casa si ca nevasta-sa ia parale de la stat?

Cam pe aceste coordonate evolueaza partidul care, fereasca Sfantul, mai vrea o data pe capra trasurii. O adunatura de surugii biciuind calul care trage la antepomenitul atelaj, biciuind o biata martoaga deselata numita simplu, Poporul Roman. In toata aceasta  serparie care ne sufoca, fara semne de iesire la liman, nu-i nimeni in afara de Unul care sa tina aprinsa faclia sperantei.

 Hristos a inviat!

Dulaul si Potaia

S-a dat startul la lupta pentru adjudecarea postului de sef de haita. De la plecarea masculului alpha cu misiune sa pazeasca turma nationala de mioare, loctiitor la comanda catelimii a ramas un pechinez jigarit care latra din tarna si nici macar latratul nu-i apartine, posesor fiindu-i cel care l-a lasat in capul trebii, atunci cand a plecat cu slujba la alta gospodarie. Luand de bun faptul ca chipurile este tartorul de drept al haitei, potaia vrea sa mai ramana un rand acolo unde a lasat-o cainele lup de mare. Unul dintre dulaii care au avut mai tot timpul ceva de marait, fost sef peste cainii politisti, considera ca a venit vremea ca adevaratul lider sa ocupe rangul pe care-l merita si vrea sa-i traga presul de sub picioare lui Bubico.

Ca in orice haita unde, dupa principiul “nu pleaca de bunavoie cainele de la macelarie”, gustul ciolanului tine loc de element de coeziune, catelimea inclina balanta ba de partea dulaului, din respect pentru coama-i zbarlita, ba de partea potaii, de teama muscaturii Marelui Saint Bernard.  Cu mic, cu mare, de la catelusii care abia au facut ochi, pana la batranele sarle, cu blana mursicata in luptele pe viata si pe moarte pentru un os mai bun de ros sub soare, fiecare cantareste sansele ba de-o parte, ba de cealalta, ingrijorati sa nu ramana in afara cercului de favoriti ai celui ce va da tonul in haita.
Ultima noutate, ne-am pomenit ca in plenul haitei reunite s-a trezit ca vrea sa fie jupan chiar si binecunoscutul catelus cu parul cret, care maraie graseiat despre dreptul proaspetilor catelandri de a se infrupta din prada. Cum cateii dintai turbeaza, probabil ca incercarea lui este sortita esecului. Nu degeaba o binecunoscuta fabula de-a lui Grigore Alexandrescu se incheie cu versul “Noi vrem egalitate, dar nu pentru catei”.

Turma de mioare asista nepasatoare la lupta dintre dulau si potaie, constienta fiind ca nimic nu se va schimba odata ce succesiunea va fi stabilita. Mai mult decat sa behaie ziua intreaga, ba de una, ba de alta si nimeni sa nu le asculte, nu poate face. Lupii vin si se infrupta fara nicio problema ca deh, asa-i la turma fara caini. Mai bine spus, asa-i la turma unde cainii sunt prea ocupati sa se sfasie intre ei.

Lasa-ne!

Mi-a placut Emil Boc. Asta demult, pe cand invitatul lui Andrei Gheorghe fiind, intr-un in direct show televizat la Antena 1, a cazut in cap si, precum hopa Mitica, s-a ridicat din subsolul estradei de sticla si din penibil si a fost in stare sa mai si cuvanteze la respectiva emisiune. Mi-am zis atunci ca este un supravietuitor. Nici habar nu aveam ce bine il defineste acest cuvant.

Mi-a mai placut odata, tot demult, cand l-a detronat pe Gheorghe Funar de pe pozitia de primar etern al Clujului. Dupa ani si ani in care pana si iarba in parcuri crestea in Ros-Galben-Albastru, inima culturala a Ardealului merita o revenire la normalitate, minoritatea maghiara  merita mai mult decat ura si dispretul primului gospodar al urbei, iar Emil Boc parea omul potrivit sa vindece animozitatile locale si sa recladeasca normalitatea. Din nefericire pentru noi toti, individul avea alte ganduri si intentii. La indemnul, mai bine zis la ordinul lui Basescu, proaspatul primar napocitan visa la mai mult.

Anii au trecut si, odata cu instalarea politicianului de calibru redus Emil Boc la Palatul Victoria a inceput caderea, la inceput aproape inperceptibila, ulterior accelerata a acestuia si odata cu a lui, a noastra, a tuturor. Dintr-o prezenta destul de pitoreasca in arealul otravit al politicii mioritice, Emil Boc a involuat la stadiul de trompeta a primului matelot al tarii. Daca stranuta Basescu, Emil Boc isi punea fularul. Daca ar fi sorbit presedintele o gura din apa de foc pastrata in pivnitele lui Jack Daniels, Emil Boc s-ar fi impleticit pe culoarele Palatului Victoria. In fine, daca Basescu ar fi facut amor la locul de munca, Emil Boc ar fi gemut de satisfactie in direct, la teleconferinta cu prefectii.

Debordand de un simt al realitatii cel putin curios, Emil Boc s-a remarcat printr-un optimism de prost gust si o inocenta la fel de prost mimata, o papusa mecanica stricata, abandonata de jucausul de la Cotroceni in dulapul cu guvernanti de doua parale. Cand majoritatea populatiei aproape ca nu mai are dupa ce bea apa ca urmare a viziunii politice ample a cabinetului pe care crede ca il conduce, Emil Boc ne povesteste despre cresteri economice, iesiri din criza y compris din rahat. Cand pana si cei care i-au stat alaturi in toate giumbuslucurile ii spun ca poate ar fi vremea sa-si acorde o vacanta prelungita, Emil Boc se incapataneaza sa ramana in capul mesei. Beneficiind de o opozitie impotenta, macinata de ambitii marunte, guvernul Traian Boc, dupa cum bine i-a gresit numele o duduie din  conducerea, hai sa-i zicem largita a PDL, a supravietuit repetatelor motiuni de cenzura si astfel s-a impamantenit ideea ca este un guvern puternic, calare pe situatie.

Din nefericire, mimetismul lui Emil Boc nu s-a oprit la lecturile din povesti politico-administrative nemuritoare la capataiul alegatorului anesteziat de lipsurile cotidiene. I s-a nazarit ca nu ar fi rau sa imprumute si un pic din tupeul deprins de seful lui spiritual prin speluncile porturilor lumii. Cand isi dau cu stangul in dreptul ca niste ametiti de putere, iar presa, in nemernicia ei nu inchide ochii la balbele lor monumentale, guvernantii nostri gasesc de cuvinta sa terfeleasca aceasta institutie dupa cum le vine la gura. Aceasta adunatura de gaozari si tiganci imputite ar trebui, in viziunea faptuitorilor actului guvernarii, implicit a eroului nostru Emil Boc, sa se limiteze la a se gudura umilita la augustele picioare ale stapanirii. Cine se cred ei, jurnalistii, sa traga de maneca aceasta serparie de interese numita guvernarea Romaniei? Ce nu intelege Emil Boc si nici stapanul lui nu pricepe este faptul ca fara mass media cei care astazi se joaca inconstient cu destinele a milioane de romani ar fi pascut in continuare mioarele pe Dealul Feleacului ori ar fi vandut carnati de Plescoi in Piata Dacia din Buzau. Pacat ca Emil Boc a ratat o imensa ocazie de a fi ramas in istorie doar ca argat politic docil. Prin repetatele atacuri la presa si-a rezervat un loc si in galeria atitudinilor impertinente. Prestatia politica a actualului prim ministru al Romaniei imi aminteste de o caricatura care il infatisa pe fostul presedinte american George W Bush intrebandu-se “cum adica cel mai slab presedinte din istorie? Ce, s-a terminat istoria?”.

Sansa umbrei de la Palatul Victoria este sa se retraga pentru cativa ani din viata politica. Sa-si vada de slujba la Universitate, sa se ascunda precum Cristoiu in biblioteca, sa ne lase sa ne tragem sufletul la adapost de personalitatea incolora, inodora, translucida si insipida  pe care o afiseaza. Poate asa, mizand pe memoria scurta a electoratului, Emil Boc ar putea reveni in forta pe scena politica romaneasca, cel mult intr-o pozitie de primar al unei comune neelectrificate din creierii muntilor.

Cutremur de Uniune Nationala

M-am ferit sa vorbesc despre tragedia care a lovit crunt Tara Soarelui Rasare din cel putin doua motive. Unul ar fi acela ca la fata locului s-au aflat si inca se mai afla profesionisti ai marilor agentii de presa . Sa incerc sa le iau cum s-ar spune painea de la gura ar echivala cu tentativa unui manelist de a ne incanta cu celebre arii din opere. Cu siguranta, cei nominalizati sa ia in aceste zile pulsul Japoniei sunt mai mult decat calificati sa ne ofere  detalii “de la sursa” despre durerea, spaimele, inca necontabilizatele pe de-a-ntregul pierderi de vieti omenesti  si despre  dezastrul economic provocat de cataclism. Nu numai atat au de aratat lumii intregi cei desemnati sa ne prezinte franturi din cotidianul nipon.  In tara unde simtul onoarei este mai presus de orice, iar tenacitatea locuitorilor acelor meleaguri nu are multi rivali sub soare, catastrofele, fie de origine naturala, fie create de mana omului atunci cand mintea o ia razna, nu sunt altceva decat noi examene de reconfirmare a unicitatii acestei natii.  Dupa groaza generata de miscarea telurica in sine si valul ucigas ce i-a urmat, spiritul samurailor, luptatori pana la capat impotriva inamicului, de orice natura ar fi el, nu de putine ori fiind chiar natura insasi, si-a spus cuvantul. Niciunde in lume o natiune nu a experimentat de atatea ori mitul Pasarii Phoenix. Fie ca si-au adunat cioburile de istorie sfartecata in Hiroshima si Nagasaki la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, ori s-au opus caderii in neant dupa dezastrul natural de la Kobe din 1995 ori cel din aceasta primavara, care a paralizat o buna parte din nord-estul tarii, japonezii au stiut sa se ridice deasupra oricarei provocari, cu demnitate.

Un al doilea motiv pentru care nu imi da inima ghes sa abordez acest subiect este dezgustul fata de atitudinile gratuit compatimitoare pe care anumiti ziaristi le abordeaza ori de cate ori, undeva aiurea, ori in imediata vecinatate se petrece o nenorocire. Se scriu pagini intregi de prohoade si de “vesnica lor pomenire” de parca cititorii nu au altceva de facut decat sa tina lumanarea la capul omenirii muribunde care, in cazul de fata, nu este nici pe de parte in situatia de a-si da obstescul sfarsit.

Doua sunt insa si motivele pentru care mi-am luat inima in dinti si am purces la scrierea acestor randuri, doua stiri care au facut inconjurul planetei alaturi de alte sute cu privire la Japonia. Una a fost aceea ca opozitia si-a exprimat solidaritatea cu cabinetul nipon, oferindu-se sa ajute fara rezerve la elaborarea planului de redresare rapida si la punerea acestuia in practica, iar a doua a fost aceea ca mafia japoneza si-a trimis oamenii sa patruleze pe strazi in sprijinul politiei pentru pastrarea ordinii si sa ajute la distribuirea ajutoarelor umanitare in randul populatiei sinistrate. Nu sunt deloc surprins de formele pe care le imbraca umanismul, mai ales cand vine vorba de o natiune pe care o admir fara rezerve.

Obisnuit inca de mic sa puna raul inainte, m-am intrebat daca e nevoie de o catastrofa pentru ca romanii, in general  si clasa noastra politica in special  sa inceteze sa traga la jugul guvernarii unul hais si altul cea. Chiar ne trebuie un Cutremur de Uniune Nationala, sa ne scuture din letargia paguboasa in care am intrat de mai bine de doua decenii? Mi-e greu sa-i vad cei din opozitia parlamentara romaneasca mergand la Palatul Victoria sa puna umarul la efortul pe care Guvernul ar trebui sa-l faca pentru redresare daca, Doamne fereste, un asemenea cataclism ar lovi Romania. La fel de greu imi este sa-i vad pe cei de la guvernare acceptand un astfel de ajutor, cu atat mai putin solicitandu-l. Nu imi pot imagina interlopii romani iesind cu sabiile pe strada ca sa pastreze ordinea si carand sacii de merinde pentru amaratii care ar ramane fara dramul agonisit o viata intreaga. Mai curand pot banui atacuri politicianiste, cum ca guvernul a mai dovedit inca o data cat este de incapabil, ori ca opozitia nu face nimic pentru cei loviti de soarta. Mai curand mi-I pot inchipui pe mafiotii de Romania furand din ajutoare, ori vanzand la suprapret articolele ce s-ar afla in deficit in astfel de situatii. In locul unirii pentru a trece peste momentul de cumpana, ne-am perfectiona arta de a ne taia creanga de sub picioare. Stiut fiind fatalismul nostru, acceptarea fara cracnire a orice, venit din partea oricui, precum in celebrele, dar nu intrutotul onorantele versuri “Si de-o fi sa mor, in camp de mohor”…stiti dumneavoastra despre ce este vorba in propozitie, ma tem ca pentru noi o astfel de nenorocire ne-ar aduce pieirea . Mai bine sa ne fereasca Cel de Sus, pentru ca solidaritatea a murit, ori poate ca, precum Iancu, cel spanzurat recent in Ardeal, “n-o muritu, ci nitel s-o hodinitu!”